Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Connie Willis,
Telefonul sună chiar în momentul în care parcurgeam moțiunea apărării, pregătindu-mă să o resping.
- E soneria universală, îmi spuse asistentul meu, Bysshe, întinzându-se să răspundă. Probabil că e inculpatul. Din închisoare nu poți suna cu sonerii personalizate.
- Nu, nu cred, i-am răspuns. E mama mea.
- Ah, spuse Bysshe și ridică receptorul. Și cum se face că nu folosește un sunet pentru apeluri locale sau chiar propriul sunet?
- Pentru că știe că nu vreau să vorbesc cu ea. Probabil că a aflat deja ce a făcut Perdita.
- Perdita, fiica ta? mă întrebă el, ținând receptorul acoperit cu palma. Cea care are o fetiță?
- Nu, aceea e Viola. Perdita e fiica mea mai mică. Cea fără minte.
- Și ce a făcut?
- S-a alăturat Ciclistelor.
Bysshe nu păru foarte lămurit de explicația mea, dar nu aveam chef să-l luminez. Cum nu aveam nici chef să vorbesc cu maică-mea.
- Știu exact ce o să spună, am comentat. Mă va întreba de ce nu am anunțat-o și pe ea și apoi mă va soma să-i spun ce am de gând să fac în legătura cu asta. Și nu prea e nimic de făcut, pentru că, dacă ar fi existat vreo soluție, aș fi găsit-o deja.
Bysshe arăta și mai uimit.
- Vrei să-i spun că ești în proces?
- Nu, am zis, și m-am întins după receptor. Va trebui să vorbesc oricum cu ea, mai devreme sau mai târziu. Bună, mamă, am spus, luându-i receptorul din mână.
- Traci, începu ea, pe un ton dramatic. Perdita a devenit Ciclistă.
- Da, știu.
- De ce nu m-ai anunțat și pe mine?
- M-am gândit că e mai bine să-ți spună chiar ea.
- Perdita, comentă ea cu dispreț. Nu mi-ar fi zis așa ceva niciodată. Știe foarte bine care e părerea mea în legătură cu lucrurile astea. Dar bănuiesc că i-ai spus lui Karen.
- Karen e plecată. E în Irak.
Singurul lucru bun din toată această istorie era că, datorită faptului că Irakul dorea din toată inima să demonstreze că devenise un membru responsabil al comunității mondiale, în ciuda trecutului său, soacra mea se afla acum în singurul loc de pe planetă unde serviciile telefonice erau încă atât de proaste încât puteam pretinde (și să fiu crezută) că am încercat să o sun, dar nu am reușit să dau de ea.
Eliberarea ne scăpase de tot felul de lucruri nedemne și nenorociri, inclusiv Irakul lui Saddam, dar soacrele nu constituiau unul dintre aceste lucruri și aproape că mă bucuram că Perdita își alesese acest moment pentru a face acel lucru necugetat. Așa, de altfel, scăpase cu viață.
- Dar ce face Karen în Irak? mă întrebă maică-mea.
- Negociază pământul sfânt al Palestinei.
- Și în vremea asta nepoata ei își distruge viața, comentă mama, pe un ton blazat. I-ai spus Violei?
- Mamă, ți-am mai zis, m-am gândit că e mai bine să-i spună Perdita în persoană.
- Ei bine, nu a făcut-o. Și azi dimineață, una din pacientele mele, Carol Chen, m-a sunat și a cerut imperativ să-i spun ce anume îi ascund. Habar nu am avut ce a vrut să spună.
- Dar cum a aflat Carol Chen?
- De la fiică-sa, care acum un an era cât pe ce să intre și ea la Cicliste. Dar familia ei a convin-s-o să nu facă așa ceva, îmi răspunse maică-mea, pe un ton acuzator. Carol era convinsă că, într-un fel sau altul, comunitatea medicală descoperise nu știu ce efecte secundare teribile ale ame-nerolului și că țineau acest lucru ascuns. Nu-mi vine să cred că nu mi-ai spus, Traci.
Și mie nu-mi venea să cred că nu i-am spus lui Bysshe să-i răspundă că eram în proces.
- M-am gândit că e mai bine să te anunțe Perdita. La urma urmei, e decizia ei.
- Termină, Traci! izbucni maică-mea. Nu crezi nici tu ce spui.
În primele zile ce au urmat Eliberării, am spe-rat sincer că se va schimba totul – că, într-un fel sau altul, inechitatea, dominația matriarhală și femeile acelea, permanent prost dispuse care doreau să elimine cuvinte ca „bărbăție” sau persoana a III-a masculin a pronumelui personal, din limba de zi cu zi, aveau să dispară odată și pentru totdeauna.
Evident, nu s-a întâmplat așa ceva. Tot bărbații sunt cei care câștigă cei mai mulți bani. „Povestea ei” încă e o pată goală în peisajul semantic și mama mea încă mai poate să-mi spună „Termină, Traci!” pe un ton care mă trimite imediat înapoi în pre-adolescență.
- Decizia ei, îi dădu maică-mea înainte. Vrei să-mi spui că ai de gând să stai cu mâinile încrucișate și să îi permiți fiicei tale să facă greșeala vieții ei?
- Dar ce pot să fac? Are douăzeci și doi de ani și e sănătoasă psihic.
- Dacă era sănătoasă nu ar fi făcut așa ceva. Nu ai încercat să o convingi să renunțe?
- Bineînțeles că da, mamă.
continuarea în ediția tipărită
