Colectia de povestiri sci-fi

Sala de curs era plãcutã ºi încãlzitã. În spatele lui Thaddeus Fitch, care scria preocupat pe tablã, creioanele scârþâiau, corect, pe carneþele, neoanele bâzâiau intermitent, iar picioarele se frecau de podea. Acordurile unei melodii de Beach Boys se strecurau în încãpere, din curte, prin fereastra deschisã.
Sau cel puþin aºa îºi imagina profesorul cã ar fi trebuit sã arate sala. Studenþi ºoptind ºi foindu-se în scaunele lor sau rãsfoindu-ºi caietele... sunetele obiºnuite ale orelor de dimineaþã. Sau ceea ce îºi mai amintea el din acele sunete atât de familiare.
Creta scârþâi în timp ce Thaddeus începu energic, dar nu foarte artistic, sã schiþeze o figurinã cu patru picioare.
- O sã vã explic imediat ce e cu aceastã pisicã. Experimentul lui Shrödinger.
Cursul introductiv de fizicã de azi era despre subiectul contraintuitiv al mecanicii cuantice.
- Probabil cã vã mai amintiþi din lecturile voastre cã, nu-i aºa, comportamentul atomilor ºi ale pãrþilor lor constitutive nu pot fi descrise pe de-a întregul prin caracteristici convenþionale, cum ar fi: poziþia sau miºcarea. Sau, mai bine zis, felul în care noi gândim despre aceºti termeni descriptivi trebuie sã se schimbe. În timp ce vorbea, conti-nuã sã deseneze un cub în care pisica pe care vroia sã o încadreze pãrea cumva deplasatã. Clipi nedumerit când vârful cretei se rupse într-o gaurã ce nu trebuia sã fie acolo. Sau trebuia?
- În fizica clasicã, putem, cu mult efort, sã mãsurãm cu o precizie arbitrarã, poziþia ºi miºcarea oricãrei particule atomice. Dar, la o scarã suficient de micã, natura nu se va comporta aºa cum ne aºteptãm noi. În schimb, în  domeniile infinitezimale, vom descoperi cã anumiþi parametri prezintã, din când în când, o anumitã gra-nularitate sau ceea ce fizicienii numesc cuantizare. Mai mult, nu putem mãsura la scarã cuanticã, fãrã sã influenþãm obiectul mãsurãtorii noastre. Matematica nu e potrivitã pentru – „dincolo” –  de aceastã clasã, iar o consecinþã a cuantizãrii e cã nu putem cunoaºte perfect particulele subatomice.
Odatã ce terminã de desenat diagrama, Thaddeus se întoarse spre clasã.
- Dacã vom cunoaºte poziþia unui electron, nu vom ºti mai nimic despre miºcarea sa. Dacã vom ºti miºcarea sa, nu vom cunoaºte poziþia sa. Suntem reduºi la o serie de descrieri probabile ale locului în care se aflã o particulã sau a locului spre care se îndreaptã.
Intenþionat, ignorã mâna fluturând din al doilea rând.
- Dar aceastã incertitudine se poate oare manifesta ºi în lumea macroscopicã pe care o trãim noi? De aici a pornit ºi Erwin Shrödinger ...
- Domnule profesor. Tonul tânãrului McDowell, deºi respectuos, era destul de insistent. Studentul se ridicase în picioare pentru a da mai multã greutate cuvintelor sale. Noi – cei din clasã – credem cã ar trebui sã discutãm evenimentele de ieri.
Un ºuvoi de ... amintiri? ... înlocui cuvintele pe care le rostise studentul. Un atac înarmat ratat la mustaþã. Un cuþit înfingându-se într-un porumbel neinspirat aterizat chiar atunci pe pervazul feres-trei deschise. O grenadã de mânã dispãrând într-un semi-arc.
Thhadeus alungã imaginile din faþa lui. Prostii. Arãtând spre tablã, continuã de unde rãmãsese.
- Sã ne întoarcem la lecþia noastrã. Doctorul Shrödinger a elaborat un experiment de gândire pentru a demonstra incertitudinea cuanticã. Desenul meu de pe tablã vã aratã interiorul cutiei, dar voi va trebui sã vã imaginaþi cã pereþii sunt opaci, impenetrabili. Lângã liniile care reprezentau o pisicã, profesorul desenã un pãtrat mic. Acest mecanism conþine material radioactiv. Detectarea unei singure fisuri radioactive, bãtu el în tablã cu bucata boantã de cretã, duce la elibe-rarea unui gaz otrãvitor.
Începu sã explice cum poate apãrea o fisurã – emisia spontanã a unei particule dintr-un nucleu atomic – când murmure de protest îl întrerupserã. Simþi cum i se ridicã pãrul pe gât. În sala destul de înghesuitã, un rând de scaune rãmãsese neocupat. ªi chiar acolo se întâmplase ceva.
Numai cã era imposibil.
Domnul McDowell rãmãsese sau se ridicase din nou în picioare. Urmãrea, cu atenþie, privirea profesorului, îndreptatã spre scaunele goale.
- Nici noi nu-l înþelegem, domnule profesor. Pe ... intrus.
Ceilalþi studenþi dãdurã din cap cã aºa era. Vocile prinserã putere. O sutã de perechi de ochi se oprirã asupra lui Thaddeus.
- Vã referiþi la nepotul meu nenãscut, nu-i aºa? E imposibil, sã ºtiþi.
- Dar domnule profesor...
Cu o voce fermã ºi puternicã, Thaddeus îl întrerupse:
- Dar tu ºtii ce ai vãzut, asta vroiai sã spui, nu-i aºa? Ceea ce ai vãzut tu ºi colegii tãi din spatele clasei. Sau, mai degrabã, ceea ce v-aþi convins singuri cã aþi fi vãzut, dupã ce aþi tot vorbit despre povestea aceasta. κi coborî vocea. Desigur, existã ºi o explicaþie mai simplã decât imposibilul.