Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Walter Jon Williams,
Trecusem de grani-țele Probabilității, în-depărtându-ne tot mai mult de universurile sigure, care pentru noi nu mai erau atât de sigure, îndreptându-ne către zonele margi-nale, unde stelele erau doar niște pete noroa-se de gaze fosforescente, iar Tabelul Pe-riodic nu era un ghid, ci o serie de sugestii dătătoare de speranță.
Nava noastră avea combustibil pentru încă șapte ani, dar zborul ei se întrerupse pe Socorro din cauza unui motiv foarte prozaic: nu mai aveam mâncare. Ratele de schimb și costurile de parcare aveau să ne mănânce aproape toți banii și, din ceea ce ne mai rămânea, puteam să ne cumpărăm mâncare pe două săptămâni sau să tragem un chef pe cinste.
Ce credeți că am ales?
Fugeam de cinci luni de Shawn sau de banda de asasini pe care credeam că a trimis-o după noi. Nu eram decât eu și Tonio. Mâncare aveam alimente uscate și înghețate, iar singurul vin pe care-l beam era cel făcut de Tonio, din resturile de la bucătărie, în niște pungi de plastic. Nu realizasem cât de îmbâcsit era aerul de pe Olympe, nava noastră, până când nu am coborât pe docul de aterizare și am inspirat aerul reciclat și pur de pe Socorro, sta-ția care plutea pe orbita geosincronă de la capătul lumii.
În față ne așteptau numai plăceri, lumini și muzică, sfârâit de grătare și clinchete de pahare. Cum să poți rezista?
În plus, ne fierbea sângele în vene din cauza Probabilității. Metabolismele noastre erau încărcate din cauza unei schimbări în constanta structurii electromagnetice. Oxigenul era capturat, transportat, ars și unit cu carbonul și exhalat cu o eficiență mai mare. Nu trebuia să respirăm atât de des ca acasă, în propria noastră Probabilitate, și, cu toate astea, trupurile noastre erau cuprinse permanent de febră, cauzată de explozia ratei metabolice.
Încă vreo câțiva pași în Probabilitate și multiversul avea să înceapă să se joace cu forțele nucleare, atât cele tari, cât și cele slabe, ceea ce ar fi dus la explozia corpurilor noastre sau la transformarea calciului din oase într-unul radioactiv. Dar aici ră-mâneam, mai mult sau mai puțin, noi înșine, chiar dacă o anumită reacție chimică avea loc mult mai ușor.
Ceea ce explica construcția stației Socorro chiar la marginea, destul de stranie de altfel, a multiversului, pentru a crea aliaje care ar fi fost imposibile pe planetele de acasă și pentru a rafina substanțele chimice în cantități industriale, folosind doar o fracțiune din energia de care ar fi fost nevoie în altă parte.
Specialiștii Probabilității, angajați de trustul Pryor, care se ocupa cu transformările genetice, munciseră din greu pentru a descoperi această Pro-babilitate, care dispunea de niște proprietăți fizice unice – unii dintre teoreticieni susțineau că, de fapt, ei erau cei care o creaseră, ca niște vrăjitori care supuseseră întreg universul cu baghetele lor ma-gice. După ce proprietarii trustului Pryor au descoperit acest loc, au început să-l populeze, construind în același timp baza industrială necesară unei exploatări cât mai eficiente. Când asta fu gata, munca începu în forță, colonia de pe Socorro crescând pe zi ce trece.
Însă, în momentul în care au început să exporte produsele obținute aici, au fost obligați să raporteze autorităților proveniența acestora, astfel încât nu au mai putut ține secretă existența acestei Probabilități. Acum puteau să vină și alte trusturi, dar cei de la Pryor își instalaseră deja uzinele și facilitățile, iar profiturile erau imense.
Nimeni nu locuia permanent pe Socorro. Locul era periculos și mulți dintre cei care lucrau aici sfârșeau prin a se îmbolnăvi de cancer. Se lucra pe baza unui contract de trei ani; apoi muncitorii erau transportați în altă parte, cu trupurile îmbibate de chimicale anti-cancerigene.
- O, daa!, spuse Tonio, în timp ce ne plimbam pe principalul bulevard. Dă o geană la femeile astea faine, camarade. Tot ce-mi doresc e să stabilesc o legătură chimică cu ele, o, daa!
Moda locală pentru femei era destul de modestă și de conservatoare, hainele acoperind întreg corpul; pe cap, purtau o glugă; întreg costumul lor părea umflat – de parcă ar fi încercat să nu se ridice în aer, chiar dacă stația ar fi ieșit de pe orbită și s-ar fi prăbușit în ocean.
Dar nici măcar aceste costume nu reușeau să le deghizeze, în întregime, formele sau mersul de femeie. Sângele începu să-mi fiarbă la vederea lor și, probabil, în această Probabilitate, fierbea la propriu.
Ajunserăm la un bar numit Flesh Pit, din care se auzea muzică; ferestrele erau vopsite sugestiv în negru și acoperite cu reclame electrice pentru băuturi ieftine.
- Hai să luăm câte o mostră din plăcerile pe care le oferă acest bistro încântător, sugeră Tonio.
Barul vindea alcool și alte stimulente convenționale, dar și niște droguri locale, special concepute pentru realitatea de acolo și care se foloseau de biochimia locală pentru a calma metabolismele noastre supraîncărcate.
- Ce-ai zice să mâncăm ceva pentru început? spusei eu, dar Tonio ajunsese deja la ușă.
În timp ce sorbeam al doilea pahar la bar, am cunoscut un bărbat mic de statură, slab și bronzat, pe nume Frank. Bea și el alcool și ni s-a alăturat. După alte două pahare, începuse deja să mă bată prietenește pe umăr, dar nu se supără când i-am cerut să înceteze.
Flesh Pit ne dezamăgi. Muzica era de tot rahatul și femeile nu au devenit atrăgătoare nici după ce și-au dat jos costumele lor umflate. I-am mai cumpărat lui Frank încă o băutură și a fost de acord să ne fie ghid și să ne arate locurile cu adevărat plăcute de acolo, atâtea câte or fi existând.
Ne conduse pe niște scări, spre un loc care nu părea să aibă niciun nume. Chiar în secunda când am intrat în bar, o femeie se lipi de mine, îmbrățișându-mă ca un cefalopod care-și încolăcește prada. Ochii încă încercau să se adapteze la semiîntunericul din sală și nu apucasem să o văd decât când deja era peste mine.
În sfârșit, după ce m-am obișnuit cu întunericul, am aruncat o privire în jur. Ne aflam în ceea ce părea să fie o mică sală de dans; într-un colț era un bar, iar în celălalt o formație care cânta live și niște bănci pe care femeile fumau și își așteptau clienții.
- Cumpără-mi ceva de băut, fiu al Universului, îmi ceru partenera mea. O chema Etoile și purta o gardenie după ureche. Am privit îndurerat la celelalte femei de pe bănci, care erau mult mai drăguțe decât ea și m-am îndreptat spre bar oftând. În același timp, am reușit să observ că Tonio agățase cea mai frumoasă femeie de acolo, o leoaică înaltă, brunetă, cu un zâmbet șmecheresc.
I-am cumpărat lui Etoile un cocktail la suprapreț, iar eu am inhalat o porție de gaz exotic. După o tură pe ringul de dans, ne-am mutat în dormitor. Apoi, înapoi la bar și iar în dormitor. Îl trimisesem pe Frank după mâncare și acesta se întorsese cu câteva cutii pline. Am mâncat, am mers iar la bar și apoi, din nou, în dormitor. Și iar, bar, dormitor, bar, dormitor. A trebuit să plătesc, de fiecare dată, pentru cearșafuri curate. Etoile era eficientă când venea vorba de adunat bani. Din când în când mă întâlneam cu Tonio și fata lui, care făceau același traseu ca și noi.
Spre dimineață, barul era deja închis și încuiat, iar ringul de dans era gol. Mi-era foame, eram trist și nu mai aveam nici un ban, iar fata lui Tonio o luase razna. Plângea și, trântită pe jos, se agățase de piciorul său, implorându-l să mai rămână:
- Dacă pleci, nu o să te mai văd niciodată! striga ea. Dacă mă părăsești, am să mă sinucid! Și ca să arate că vorbea serios, înșfăcă o sticlă din bar, o sparse de o masă, apoi încercă să-și taie venele.
Am prins-o de braț și i-am aruncat bucata de sticlă din mână după care am lipit-o de un perete, în timp ce ea continua să urle și să plângă, cu lacrimile curgându-i pe fața frumoasă. Etoile se duse să caute pe cineva din conducerea barului sau pe barman, pentru o doză de drog, să o calmeze.
continuarea în ediția tipărită
Nava noastră avea combustibil pentru încă șapte ani, dar zborul ei se întrerupse pe Socorro din cauza unui motiv foarte prozaic: nu mai aveam mâncare. Ratele de schimb și costurile de parcare aveau să ne mănânce aproape toți banii și, din ceea ce ne mai rămânea, puteam să ne cumpărăm mâncare pe două săptămâni sau să tragem un chef pe cinste.
Ce credeți că am ales?
Fugeam de cinci luni de Shawn sau de banda de asasini pe care credeam că a trimis-o după noi. Nu eram decât eu și Tonio. Mâncare aveam alimente uscate și înghețate, iar singurul vin pe care-l beam era cel făcut de Tonio, din resturile de la bucătărie, în niște pungi de plastic. Nu realizasem cât de îmbâcsit era aerul de pe Olympe, nava noastră, până când nu am coborât pe docul de aterizare și am inspirat aerul reciclat și pur de pe Socorro, sta-ția care plutea pe orbita geosincronă de la capătul lumii.
În față ne așteptau numai plăceri, lumini și muzică, sfârâit de grătare și clinchete de pahare. Cum să poți rezista?
În plus, ne fierbea sângele în vene din cauza Probabilității. Metabolismele noastre erau încărcate din cauza unei schimbări în constanta structurii electromagnetice. Oxigenul era capturat, transportat, ars și unit cu carbonul și exhalat cu o eficiență mai mare. Nu trebuia să respirăm atât de des ca acasă, în propria noastră Probabilitate, și, cu toate astea, trupurile noastre erau cuprinse permanent de febră, cauzată de explozia ratei metabolice.
Încă vreo câțiva pași în Probabilitate și multiversul avea să înceapă să se joace cu forțele nucleare, atât cele tari, cât și cele slabe, ceea ce ar fi dus la explozia corpurilor noastre sau la transformarea calciului din oase într-unul radioactiv. Dar aici ră-mâneam, mai mult sau mai puțin, noi înșine, chiar dacă o anumită reacție chimică avea loc mult mai ușor.
Ceea ce explica construcția stației Socorro chiar la marginea, destul de stranie de altfel, a multiversului, pentru a crea aliaje care ar fi fost imposibile pe planetele de acasă și pentru a rafina substanțele chimice în cantități industriale, folosind doar o fracțiune din energia de care ar fi fost nevoie în altă parte.
Specialiștii Probabilității, angajați de trustul Pryor, care se ocupa cu transformările genetice, munciseră din greu pentru a descoperi această Pro-babilitate, care dispunea de niște proprietăți fizice unice – unii dintre teoreticieni susțineau că, de fapt, ei erau cei care o creaseră, ca niște vrăjitori care supuseseră întreg universul cu baghetele lor ma-gice. După ce proprietarii trustului Pryor au descoperit acest loc, au început să-l populeze, construind în același timp baza industrială necesară unei exploatări cât mai eficiente. Când asta fu gata, munca începu în forță, colonia de pe Socorro crescând pe zi ce trece.
Însă, în momentul în care au început să exporte produsele obținute aici, au fost obligați să raporteze autorităților proveniența acestora, astfel încât nu au mai putut ține secretă existența acestei Probabilități. Acum puteau să vină și alte trusturi, dar cei de la Pryor își instalaseră deja uzinele și facilitățile, iar profiturile erau imense.
Nimeni nu locuia permanent pe Socorro. Locul era periculos și mulți dintre cei care lucrau aici sfârșeau prin a se îmbolnăvi de cancer. Se lucra pe baza unui contract de trei ani; apoi muncitorii erau transportați în altă parte, cu trupurile îmbibate de chimicale anti-cancerigene.
- O, daa!, spuse Tonio, în timp ce ne plimbam pe principalul bulevard. Dă o geană la femeile astea faine, camarade. Tot ce-mi doresc e să stabilesc o legătură chimică cu ele, o, daa!
Moda locală pentru femei era destul de modestă și de conservatoare, hainele acoperind întreg corpul; pe cap, purtau o glugă; întreg costumul lor părea umflat – de parcă ar fi încercat să nu se ridice în aer, chiar dacă stația ar fi ieșit de pe orbită și s-ar fi prăbușit în ocean.
Dar nici măcar aceste costume nu reușeau să le deghizeze, în întregime, formele sau mersul de femeie. Sângele începu să-mi fiarbă la vederea lor și, probabil, în această Probabilitate, fierbea la propriu.
Ajunserăm la un bar numit Flesh Pit, din care se auzea muzică; ferestrele erau vopsite sugestiv în negru și acoperite cu reclame electrice pentru băuturi ieftine.
- Hai să luăm câte o mostră din plăcerile pe care le oferă acest bistro încântător, sugeră Tonio.
Barul vindea alcool și alte stimulente convenționale, dar și niște droguri locale, special concepute pentru realitatea de acolo și care se foloseau de biochimia locală pentru a calma metabolismele noastre supraîncărcate.
- Ce-ai zice să mâncăm ceva pentru început? spusei eu, dar Tonio ajunsese deja la ușă.
În timp ce sorbeam al doilea pahar la bar, am cunoscut un bărbat mic de statură, slab și bronzat, pe nume Frank. Bea și el alcool și ni s-a alăturat. După alte două pahare, începuse deja să mă bată prietenește pe umăr, dar nu se supără când i-am cerut să înceteze.
Flesh Pit ne dezamăgi. Muzica era de tot rahatul și femeile nu au devenit atrăgătoare nici după ce și-au dat jos costumele lor umflate. I-am mai cumpărat lui Frank încă o băutură și a fost de acord să ne fie ghid și să ne arate locurile cu adevărat plăcute de acolo, atâtea câte or fi existând.
Ne conduse pe niște scări, spre un loc care nu părea să aibă niciun nume. Chiar în secunda când am intrat în bar, o femeie se lipi de mine, îmbrățișându-mă ca un cefalopod care-și încolăcește prada. Ochii încă încercau să se adapteze la semiîntunericul din sală și nu apucasem să o văd decât când deja era peste mine.
În sfârșit, după ce m-am obișnuit cu întunericul, am aruncat o privire în jur. Ne aflam în ceea ce părea să fie o mică sală de dans; într-un colț era un bar, iar în celălalt o formație care cânta live și niște bănci pe care femeile fumau și își așteptau clienții.
- Cumpără-mi ceva de băut, fiu al Universului, îmi ceru partenera mea. O chema Etoile și purta o gardenie după ureche. Am privit îndurerat la celelalte femei de pe bănci, care erau mult mai drăguțe decât ea și m-am îndreptat spre bar oftând. În același timp, am reușit să observ că Tonio agățase cea mai frumoasă femeie de acolo, o leoaică înaltă, brunetă, cu un zâmbet șmecheresc.
I-am cumpărat lui Etoile un cocktail la suprapreț, iar eu am inhalat o porție de gaz exotic. După o tură pe ringul de dans, ne-am mutat în dormitor. Apoi, înapoi la bar și iar în dormitor. Îl trimisesem pe Frank după mâncare și acesta se întorsese cu câteva cutii pline. Am mâncat, am mers iar la bar și apoi, din nou, în dormitor. Și iar, bar, dormitor, bar, dormitor. A trebuit să plătesc, de fiecare dată, pentru cearșafuri curate. Etoile era eficientă când venea vorba de adunat bani. Din când în când mă întâlneam cu Tonio și fata lui, care făceau același traseu ca și noi.
Spre dimineață, barul era deja închis și încuiat, iar ringul de dans era gol. Mi-era foame, eram trist și nu mai aveam nici un ban, iar fata lui Tonio o luase razna. Plângea și, trântită pe jos, se agățase de piciorul său, implorându-l să mai rămână:
- Dacă pleci, nu o să te mai văd niciodată! striga ea. Dacă mă părăsești, am să mă sinucid! Și ca să arate că vorbea serios, înșfăcă o sticlă din bar, o sparse de o masă, apoi încercă să-și taie venele.
Am prins-o de braț și i-am aruncat bucata de sticlă din mână după care am lipit-o de un perete, în timp ce ea continua să urle și să plângă, cu lacrimile curgându-i pe fața frumoasă. Etoile se duse să caute pe cineva din conducerea barului sau pe barman, pentru o doză de drog, să o calmeze.
continuarea în ediția tipărită
