Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Nicolae C. Ariton,
Corabia grecească "Hagia Sophia", o vechitură ce scârțâia sinistru din toate scândurile bordajului, cu vintrele pline de butoaie cu măsline, ulei și vin de Rhodos, se târa, cu toate velele ridicate, pe oglinda apei Mării Negre, nemișcată de lipsa celei mai mici adieri de vânt. Era atât de cald și sufocant că uleiul de măsline începuse să bolborosească în vasele de lut, turbându-l de furie pe căpitanul Onomagulos, care își vedea afacerea ducându-se în buzunarele zeilor Poseidon și Hermes, care se înțeleseră între ei pentru a-l ruina.
- Mai multă apă, urlă el spre cei câțiva martolozi - marinari valahi, numiți așa de către greci și turci - care aruncau, cu disperare, găleți cu apă de mare în cala fierbinte ca un cuptor, din care se ridicau aburi.
- Kir Onomagulos, o să fie furtună, strigă timonierul, proptit inutil în timona nemișcată și privind cerul înstelat. Cu toate că noaptea coborâse de câteva ceasuri bune, fierbințeala aerului era la fel de mare ca în timpul zilei.
Căpitanul îl privi mut câteva clipe după care izbucni într-un val de ocări și înjurături care, dacă ar fi putut fi transformate în valuri și vânt, ar fi urnit o flotă întreagă.
- Valah panglicar, unde vezi tu furtună ? Fierbem aici ca o ciorbă de fasole, în timp ce bucate scumpe grecești se strică în cală din cauza acestei bălți, pe care nici mare nu o poți numi, fără vânt și valuri, ca o oală de noapte.
Vântul începu să bată brusc, cu tărie, parcă de nicăieri, făcându-l pe timonierul valah să rânjească fericit, iar pe Kir Onomagulos să-l arunce din nou în brațele lui Odin, zeul furiei, strigând:
- Coborâți pânzele, șleahtă de nemernici putu-roși, nu vedeți că le rupe vântul! Ce mare o mai fi și asta, unde vântul se iscă din nimic?
Grecii și valahii care alcătuiau echipajul începură să se cațere pe parâmele de cânepă împletită, coborând cu repezeală velele putrede, gata să se rupă în vântul din ce în ce mai puternic.
- Vine furtuna, Kir Onomagulos, furtună mare… strigă timonierul valah, pe care îl angajase mai mult pentru că fusese pilot pe Dunăre și cunoștea drumul până la Brăila, unde trebuia să ajungă marfa. Se opintea din ce în ce mai greu în timonă și încerca să țină cârma corabiei pe direcția busolei.
- Ce furtună, valahule, strigă grecul fudul, să vezi la Adriatica și la ocean furtuni adevărate, asta-i un fel de scheunat de cățel.
Martolozii, care navigau de ani întregi pe Marea Neagră, știau, însă, ce înseamnă o furtună pe o mare care era mai tot timpul liniștită, dar știau de ce i se spune și „neagră”.
Se adunaseră cu toții în jurul preotului care șoptea „Tatăl nostru” amestecând cuvinte grecești și valahe, pentru a fi pe înțelesul tuturor. Erau legați în jurul mijlocului cu funii groase, pentru a nu fi aruncați dincolo de bord de valurile cât casa, ce începuseră să măture puntea.
Doi din cei mai puternici marinari din echipaj veniră să-l ajute pe timonierul Visarion Pachia să rotească timona, dar unul din ei căzu leșinat de oboseală sau spaimă, și pilotul fu nevoit să-și îndepărteze picioarele și mai mult pentru a-și putea păstra echilibrul.
Se părea că, totuși, Dumnezeu își plecase privirea binecuvântată asupra lor, pentru că vântul amuți câteva clipe, făcându-i pe toți martolozii să-și ridice privirile încrezători. Un val viclean îi ridică, însă, pe creasta înspumată, ca pe o coajă de nucă și, fără ca Visarion să mai poată face vreo manevră salvatoare, îi izbi cu violență de o stâncă ascuțită, care pătrunse în burta corabiei ca o lance. Câteva clipe se cutremură în capcana ucigașă, vârful de piatră făcând ravagii în peretele de lemn care, pârâind asurzitor, explodă în mii de așchii ascuțite. Un alt val îi izbi și, sub apăsarea lui, pintenul de piatră se frânse, eliberând nava. Dar era prea târziu, spărtura din babord era de mărimea unui animal de povară, apa năvălind cu sălbăticie în interiorul corabiei, făcându-o să se încline amenințător.
Echipajul se repezi urlând către barca de salvare, care oricum era prea mică pentru a-i încăpea pe toți. Avu loc o încăierare scurtă și primul aruncat peste bord a fost Kir Onomagulos, apoi preotul. Visarion Pachia îi privi cu dispreț câteva clipe, apoi mângâie cu tristețe mânerele lustruite ale timonei. Era a paisprezecea corabie pe care o părăsea în acest fel, toate vechi și conduse de grecotei zgârciobi, care pentru câteva drahme în plus, alegeau drumul cel mai scurt, de a intra pe Dunăre, prin brațul Chilia, presărat cu stânci și furtuni iscate din senin.
Se închină cu evlavie, apoi alergă pe punte pentru a se salva și el, dar în direcție opusă celorlalți martolozi. În apropierea pupei, deschise un chepeng și scoase dintr-un cotlon ascuns un trunchi de lemn de plută, pe care-l cioplise grijuliu în timpul liber și în care avea ascunse douăzeci de lire turcești de aur, haine, un catarg din bambus și o fâșie de pânză de velă. Se cățără cu greu pe balustrada tribordului și făcându-și semnul crucii cu limba în gură, se aruncă în întunericul mării, strângând în brațe lemnul salvator. Era, însă, o noapte blestemată, în care Dumnezeu stătea cu spatele la ei. O rafală de vânt îi smulse din brațe trunchiul de plută și răsucindu-l prin aer îl duse departe, în timp ce timonierul se prăvăli ca o piatră în apa învolburată a mării.
Era al cincisprezecelea sfârșit pe care îl trăia, la fel de întunecat, cald și umed. Visarion Pachia, înotând disperat, reuși să iasă câteva clipe deasupra apei, suficient ca să-și umple plămânii cu cel mai minunat aer pe care-l respirase vreodată. Înainte ca valurile să-l acopere din nou, reuși să înșface o scândură groasă, de două ori mai lungă ca el și de care se legă cu centura din piele, pe care o trecu în jurul mijlocului și al lemnului smuls din bordaj. Se chirci de durere sub izbitura apei ce se prăvălise peste el, dar cu plămânii plini de aer și zâmbetul pe buze își aduse aminte că nimeni din familia lui de valahi nu murise noaptea, cu o găleată de apă în cap, poate și pentru simplul motiv că toți, până la el, fu-seseră ciobani.
- Mai multă apă, urlă el spre cei câțiva martolozi - marinari valahi, numiți așa de către greci și turci - care aruncau, cu disperare, găleți cu apă de mare în cala fierbinte ca un cuptor, din care se ridicau aburi.
- Kir Onomagulos, o să fie furtună, strigă timonierul, proptit inutil în timona nemișcată și privind cerul înstelat. Cu toate că noaptea coborâse de câteva ceasuri bune, fierbințeala aerului era la fel de mare ca în timpul zilei.
Căpitanul îl privi mut câteva clipe după care izbucni într-un val de ocări și înjurături care, dacă ar fi putut fi transformate în valuri și vânt, ar fi urnit o flotă întreagă.
- Valah panglicar, unde vezi tu furtună ? Fierbem aici ca o ciorbă de fasole, în timp ce bucate scumpe grecești se strică în cală din cauza acestei bălți, pe care nici mare nu o poți numi, fără vânt și valuri, ca o oală de noapte.
Vântul începu să bată brusc, cu tărie, parcă de nicăieri, făcându-l pe timonierul valah să rânjească fericit, iar pe Kir Onomagulos să-l arunce din nou în brațele lui Odin, zeul furiei, strigând:
- Coborâți pânzele, șleahtă de nemernici putu-roși, nu vedeți că le rupe vântul! Ce mare o mai fi și asta, unde vântul se iscă din nimic?
Grecii și valahii care alcătuiau echipajul începură să se cațere pe parâmele de cânepă împletită, coborând cu repezeală velele putrede, gata să se rupă în vântul din ce în ce mai puternic.
- Vine furtuna, Kir Onomagulos, furtună mare… strigă timonierul valah, pe care îl angajase mai mult pentru că fusese pilot pe Dunăre și cunoștea drumul până la Brăila, unde trebuia să ajungă marfa. Se opintea din ce în ce mai greu în timonă și încerca să țină cârma corabiei pe direcția busolei.
- Ce furtună, valahule, strigă grecul fudul, să vezi la Adriatica și la ocean furtuni adevărate, asta-i un fel de scheunat de cățel.
Martolozii, care navigau de ani întregi pe Marea Neagră, știau, însă, ce înseamnă o furtună pe o mare care era mai tot timpul liniștită, dar știau de ce i se spune și „neagră”.
Se adunaseră cu toții în jurul preotului care șoptea „Tatăl nostru” amestecând cuvinte grecești și valahe, pentru a fi pe înțelesul tuturor. Erau legați în jurul mijlocului cu funii groase, pentru a nu fi aruncați dincolo de bord de valurile cât casa, ce începuseră să măture puntea.
Doi din cei mai puternici marinari din echipaj veniră să-l ajute pe timonierul Visarion Pachia să rotească timona, dar unul din ei căzu leșinat de oboseală sau spaimă, și pilotul fu nevoit să-și îndepărteze picioarele și mai mult pentru a-și putea păstra echilibrul.
Se părea că, totuși, Dumnezeu își plecase privirea binecuvântată asupra lor, pentru că vântul amuți câteva clipe, făcându-i pe toți martolozii să-și ridice privirile încrezători. Un val viclean îi ridică, însă, pe creasta înspumată, ca pe o coajă de nucă și, fără ca Visarion să mai poată face vreo manevră salvatoare, îi izbi cu violență de o stâncă ascuțită, care pătrunse în burta corabiei ca o lance. Câteva clipe se cutremură în capcana ucigașă, vârful de piatră făcând ravagii în peretele de lemn care, pârâind asurzitor, explodă în mii de așchii ascuțite. Un alt val îi izbi și, sub apăsarea lui, pintenul de piatră se frânse, eliberând nava. Dar era prea târziu, spărtura din babord era de mărimea unui animal de povară, apa năvălind cu sălbăticie în interiorul corabiei, făcându-o să se încline amenințător.
Echipajul se repezi urlând către barca de salvare, care oricum era prea mică pentru a-i încăpea pe toți. Avu loc o încăierare scurtă și primul aruncat peste bord a fost Kir Onomagulos, apoi preotul. Visarion Pachia îi privi cu dispreț câteva clipe, apoi mângâie cu tristețe mânerele lustruite ale timonei. Era a paisprezecea corabie pe care o părăsea în acest fel, toate vechi și conduse de grecotei zgârciobi, care pentru câteva drahme în plus, alegeau drumul cel mai scurt, de a intra pe Dunăre, prin brațul Chilia, presărat cu stânci și furtuni iscate din senin.
Se închină cu evlavie, apoi alergă pe punte pentru a se salva și el, dar în direcție opusă celorlalți martolozi. În apropierea pupei, deschise un chepeng și scoase dintr-un cotlon ascuns un trunchi de lemn de plută, pe care-l cioplise grijuliu în timpul liber și în care avea ascunse douăzeci de lire turcești de aur, haine, un catarg din bambus și o fâșie de pânză de velă. Se cățără cu greu pe balustrada tribordului și făcându-și semnul crucii cu limba în gură, se aruncă în întunericul mării, strângând în brațe lemnul salvator. Era, însă, o noapte blestemată, în care Dumnezeu stătea cu spatele la ei. O rafală de vânt îi smulse din brațe trunchiul de plută și răsucindu-l prin aer îl duse departe, în timp ce timonierul se prăvăli ca o piatră în apa învolburată a mării.
Era al cincisprezecelea sfârșit pe care îl trăia, la fel de întunecat, cald și umed. Visarion Pachia, înotând disperat, reuși să iasă câteva clipe deasupra apei, suficient ca să-și umple plămânii cu cel mai minunat aer pe care-l respirase vreodată. Înainte ca valurile să-l acopere din nou, reuși să înșface o scândură groasă, de două ori mai lungă ca el și de care se legă cu centura din piele, pe care o trecu în jurul mijlocului și al lemnului smuls din bordaj. Se chirci de durere sub izbitura apei ce se prăvălise peste el, dar cu plămânii plini de aer și zâmbetul pe buze își aduse aminte că nimeni din familia lui de valahi nu murise noaptea, cu o găleată de apă în cap, poate și pentru simplul motiv că toți, până la el, fu-seseră ciobani.
