Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de George Saunders,
Marți dimineață, mă sună Jillian de la Dezastre. Se pare că un pilot, pe nume Loolerton a reușit să otrăvească o colonie de castori. Îi zic că noi nu ucidem castorii, ci îi rărim, pentru că altfel ar putea roade Aparatele pentru Controlul Poluării (ACP) și astfel, ar polua apele care se varsă în Aria de Retenție și apoi în
Mlaștinile Memorialului Eisenhower, ucigând și mai mulți castori.
- Mda, sună logic, spune Jillian și închide.
Cei din presă au o zi bună: „aviația militară ucide castorii pentru a-i salva” spune un titlu, „castorii uciși demonstrează cruzimea de care dau dovadă cei din aviația militară”, spune altul.
- Ar trebui să facem publice datele astea, spune domnul Rimney.
Mă uit peste ele: a mai existat un caz similar cu cel al castorilor în 1984, doar că acolo a fost vorba de broaște țestoase. La fel, un altul în care au fost implicați caii sălbatici din Dakota de Nord. Și, în sfârșit, unul din timpul administrației Clinton, în care se vorbește de pagubele pe care le pot face porumbeii.
Citind toate astea, îmi construiesc abordarea: recunoaștem că rărim castorii, suntem de acord că ei nu au nicio vină că sunt creativi. Explicăm rărirea lor ca un rău necesar, în încercarea continuă de a împiedica și stopa poluarea de orice fel a fluviului Ottowattamie. În sfârșit, promitem că pe viitor vom găsi o cale de a ne păstra ACP-urile fără a mai rări și alți castori. Suntem pe cale, scriu eu, de a lua în considerare evacuarea populației de castori și mutarea lor într-un Habitat al Castorilor, undeva mai sus de Aria de Retenție.
Salvez expunerea în PowerPoint. Rimney se întoarce din pauza de masă și o citește.
- Habitat al Castorilor? mă întreabă.
- Am zis doar că ne gândim la așa ceva, îi răspund.
- Trăiască regele Relațiilor cu Publicul, strigă el.
Îi sun pe Ed, de la ziar; pe Jason, Heather și Randall de la NewsTen, ActionSeven și NewsTeamTwo; apoi pe Larry de la Utilități. Îl pun să rezerve sala de la Farragut Auditorium pentru miercuri seara. Acum, că am găsit o explicație solidă pentru opinia publică, pot să plec liniștit și vesel acasă, la soția mea și la cei doi copii, iubitori și plini de energie.
Glumesc, desigur.
Aș vrea eu.
Sunt, între mama și tata, în bucătărie, și prepar acele mini-fripturi care vin înghețate. Le pui fie la cuptorul cu microunde, fie activezi propriul lor mini-sistem de prăjire, care se cheamă ThermoTab. Când activezi ThermoTab, are loc o reacție chimică și fripturile se prăjesc singure. Eu le fac, de obicei, la cuptorul cu microunde. Din păcate, bucățile de carne explodează și, când le scot din cuptor, sunt acoperite cu un fel de pastă verzuie. Așa că renunț și fac hamburgeri.
- Sper că nu-i urăști pe letonii ăia, nu? mă în-
treabă tata.
- Nici măcar nu erau toți letoni, îl completează mama.
Pornesc caseta 9 „Omisiune/Omisiune Parțială”. Când apar evenimente triste, gândește-te la Substitutul Liniștitor Propriu. Acest SLP poate fi un bărbat care cade de pe o stâncă, dar este prins, în ultima clipă de un grup format din cei mai buni prieteni ai săi. Sau poate fi un castron cu supă aburindă, dacă îți place supa. Sau poate fi un gest mecanic dar distractiv, cum ar fi să te plimbi pe lângă un șir de conserve și să dai un șut în fiecare dintre ele.
- Și nu se face să-i urăști nici pe ăia doi, spune mama. Erau doar niște puști.
- Nu au făcut-o pentru că erau letoni, zice și tata. Au făcut-o pentru că erau săraci și furioși.
- Și, la o adică, ducă-se totul naibii, că până la urmă totul s-a terminat cu bine, îmi spune mama.
SLP-ul meu bate cu un ciocan într-un perete de munte. Când acesta se crapă, trece la cel de dedesubt. Când și acesta se crapă, trece la următorul.
- Ți-e foame? îl întreabă mama pe tata.
- Nu îmi mai este foame demult, răspunde el.
- Nici mie, zice ea. Și nici pipi nu mai fac.
- Se întâmplă ceva, dar nu știu ce, spune tata.
Când și acel perete se crapă, trec la următorul.
- E timpul, îmi spune mama, cu glasul agitat acum. Du-te în camera ta.
Urc la mine în cameră, mă uit puțin la un meci și îmi practic discursul în fața oglinzii.
Nu mai urmăresc de multă vreme ce se întâmplă jos: mama e deja în cămașa ei de noapte și-l strigă pe tata, puțin nervoasă. Apoi, încasează un glonț în ceafă, mâinile i se ridică în aer și apoi cade, rostogolindu-se, sărmana mea mamă. Tata urcă scările cu pași mici din pivniță, șchiopătând caraghios, vizibil îngrijorat. Încasează și el un glonț drept în piept, cade în genunchi, apoi mai primește unul în ceafă și cam atât.
Și apoi totul se repetă aidoma, toată noaptea.
În sfârșit, se face dimineața. Cobor și mănânc niște pâine.
Casa noastră are un mic turn în care nu poți intra decât de afară, pe o scară. Nu e nimic acolo, decât mizeria de la păsări și un Moș Crăciun din plastic de pe vremea lui Nixon, care are desenat pe sac semnul pacifiștilor. Acolo merg ai mei în timpul zilei. Am urcat și eu o dată și mi-a ajuns: stăteau amândoi, cu fălcile căzute și privirile golite, sprijiniți de perete, ținându-se mâini, acoperiți de păr.
- O zi bună, strig în direcția turnulețului și plec la serviciu.
Știu că e o prostie, dar nu mă pot abține.
continuarea în ediția tipărită
Mlaștinile Memorialului Eisenhower, ucigând și mai mulți castori.
- Mda, sună logic, spune Jillian și închide.
Cei din presă au o zi bună: „aviația militară ucide castorii pentru a-i salva” spune un titlu, „castorii uciși demonstrează cruzimea de care dau dovadă cei din aviația militară”, spune altul.
- Ar trebui să facem publice datele astea, spune domnul Rimney.
Mă uit peste ele: a mai existat un caz similar cu cel al castorilor în 1984, doar că acolo a fost vorba de broaște țestoase. La fel, un altul în care au fost implicați caii sălbatici din Dakota de Nord. Și, în sfârșit, unul din timpul administrației Clinton, în care se vorbește de pagubele pe care le pot face porumbeii.
Citind toate astea, îmi construiesc abordarea: recunoaștem că rărim castorii, suntem de acord că ei nu au nicio vină că sunt creativi. Explicăm rărirea lor ca un rău necesar, în încercarea continuă de a împiedica și stopa poluarea de orice fel a fluviului Ottowattamie. În sfârșit, promitem că pe viitor vom găsi o cale de a ne păstra ACP-urile fără a mai rări și alți castori. Suntem pe cale, scriu eu, de a lua în considerare evacuarea populației de castori și mutarea lor într-un Habitat al Castorilor, undeva mai sus de Aria de Retenție.
Salvez expunerea în PowerPoint. Rimney se întoarce din pauza de masă și o citește.
- Habitat al Castorilor? mă întreabă.
- Am zis doar că ne gândim la așa ceva, îi răspund.
- Trăiască regele Relațiilor cu Publicul, strigă el.
Îi sun pe Ed, de la ziar; pe Jason, Heather și Randall de la NewsTen, ActionSeven și NewsTeamTwo; apoi pe Larry de la Utilități. Îl pun să rezerve sala de la Farragut Auditorium pentru miercuri seara. Acum, că am găsit o explicație solidă pentru opinia publică, pot să plec liniștit și vesel acasă, la soția mea și la cei doi copii, iubitori și plini de energie.
Glumesc, desigur.
Aș vrea eu.
Sunt, între mama și tata, în bucătărie, și prepar acele mini-fripturi care vin înghețate. Le pui fie la cuptorul cu microunde, fie activezi propriul lor mini-sistem de prăjire, care se cheamă ThermoTab. Când activezi ThermoTab, are loc o reacție chimică și fripturile se prăjesc singure. Eu le fac, de obicei, la cuptorul cu microunde. Din păcate, bucățile de carne explodează și, când le scot din cuptor, sunt acoperite cu un fel de pastă verzuie. Așa că renunț și fac hamburgeri.
- Sper că nu-i urăști pe letonii ăia, nu? mă în-
treabă tata.
- Nici măcar nu erau toți letoni, îl completează mama.
Pornesc caseta 9 „Omisiune/Omisiune Parțială”. Când apar evenimente triste, gândește-te la Substitutul Liniștitor Propriu. Acest SLP poate fi un bărbat care cade de pe o stâncă, dar este prins, în ultima clipă de un grup format din cei mai buni prieteni ai săi. Sau poate fi un castron cu supă aburindă, dacă îți place supa. Sau poate fi un gest mecanic dar distractiv, cum ar fi să te plimbi pe lângă un șir de conserve și să dai un șut în fiecare dintre ele.
- Și nu se face să-i urăști nici pe ăia doi, spune mama. Erau doar niște puști.
- Nu au făcut-o pentru că erau letoni, zice și tata. Au făcut-o pentru că erau săraci și furioși.
- Și, la o adică, ducă-se totul naibii, că până la urmă totul s-a terminat cu bine, îmi spune mama.
SLP-ul meu bate cu un ciocan într-un perete de munte. Când acesta se crapă, trece la cel de dedesubt. Când și acesta se crapă, trece la următorul.
- Ți-e foame? îl întreabă mama pe tata.
- Nu îmi mai este foame demult, răspunde el.
- Nici mie, zice ea. Și nici pipi nu mai fac.
- Se întâmplă ceva, dar nu știu ce, spune tata.
Când și acel perete se crapă, trec la următorul.
- E timpul, îmi spune mama, cu glasul agitat acum. Du-te în camera ta.
Urc la mine în cameră, mă uit puțin la un meci și îmi practic discursul în fața oglinzii.
Nu mai urmăresc de multă vreme ce se întâmplă jos: mama e deja în cămașa ei de noapte și-l strigă pe tata, puțin nervoasă. Apoi, încasează un glonț în ceafă, mâinile i se ridică în aer și apoi cade, rostogolindu-se, sărmana mea mamă. Tata urcă scările cu pași mici din pivniță, șchiopătând caraghios, vizibil îngrijorat. Încasează și el un glonț drept în piept, cade în genunchi, apoi mai primește unul în ceafă și cam atât.
Și apoi totul se repetă aidoma, toată noaptea.
În sfârșit, se face dimineața. Cobor și mănânc niște pâine.
Casa noastră are un mic turn în care nu poți intra decât de afară, pe o scară. Nu e nimic acolo, decât mizeria de la păsări și un Moș Crăciun din plastic de pe vremea lui Nixon, care are desenat pe sac semnul pacifiștilor. Acolo merg ai mei în timpul zilei. Am urcat și eu o dată și mi-a ajuns: stăteau amândoi, cu fălcile căzute și privirile golite, sprijiniți de perete, ținându-se mâini, acoperiți de păr.
- O zi bună, strig în direcția turnulețului și plec la serviciu.
Știu că e o prostie, dar nu mă pot abține.
continuarea în ediția tipărită
