
de Ciprian Mitoceanu,
Să fugă… Să se ascundă…
Doar atât îi trecea prin cap și, la drept vorbind, la ce altceva ar fi putut să se gândească? Să-și facă planuri de viitor? Să se întrebe cuprins de spaimă dacă va mai fi primit vreodată la vechiul lui loc de muncă? Sau dacă va crește chiria locu-inței, prețul hranei sintetice, al vieții de zi cu zi, în general? Asemenea întrebări îl chinuiseră o viață întreagă, din clipa în care conștientizase că nu e decât un amărât de locuitor pe o planetă populată de alte opt miliarde de oameni, un fără-va-loare reprezentant al categoriei C+, așa cum o dovedea și cocarda pe care încă o purta la piept.
Aducându-și aminte de insignă, John tresări brusc, ca și cum acul de siguranță al acesteia i-ar fi străbătut pielea și carnea. Insigna roșcată, de care nu se despărțise de la paisprezece ani, fusese până acum câteva ore o garanție că el, John Barton, chiar dacă aparținea categoriei inferioare de cetățeni americani, avea și unele drepturi. Dreptul de a munci doar pentru cazare, mâncare sintetică și o zi liberă pe săptămână, pe care o putea petrece gratuit într-un parc de distracții în care doar cinematograful mai funcționa. Destul de puțin desigur, dar se putea și mai rău, bunăoară cei din oropsitele categorii D și E duceau o viață și mai grea.
Cocarda blestema-tă era cauza tuturor nenorocirilor lui. Din clipa în care ieșise de pe poarta Triajului, buimăcit și având în buzunarul canadienei formularul oficializat care consfințea apar-tenența lui la C+, tinicheaua roșcată în care se afla inserat un microcip îi coordonase viața. O viață de rahat.
Sunetul binecu-noscut de șenile de cauciuc îl făcu să se oprească. Se înghesui în spatele unor bos-cheți proaspăt tunși. O patrulă mixtă, formată din doi roboți cu capetele hidos de mari în comparație cu corpurile nichelate și doi polițiști umani scrutau împrejurimile. John se lipi de pământ, înfiorat. Aveau să se termine vreodată toate acestea? Cu siguranță că nu, cel puțin nu se putea aștepta la un deznodământ fericit.
Purtase povara petecului de tablă roșcat o viață întreagă. Chiar și înainte de a trece prin Triaj fusese considerat un cetățean inferior și tratat ca atare. Triajul nu fusese decât o formalitate, un agregat de aruncat praf în ochii naivilor, care aveau nevoie de așa ceva pentru a le confirma că, totuși, exista o șansă. Care încă mai credeau în American Dream și alte porcării de genul acesta.
Zgomotul șenilelor încetă brusc, stârnindu-i un junghi în piept. Roboții se opriseră. Amândoi… Descoperiseră ceva suspect. Și șușoteala banală dintre cei doi parteneri umani ai șenilaților încetă. Fusese descoperit…
Își încordă brațele, gata să sară în picioare dacă frunzele boschetului ar fi fost date într-o parte de brațele metalice ale polițiștilor cibernetici. Inima îi bătea, gata să-i spargă pieptul, asemenea unei tobe imense dupăcite de un toboșar cam zănatec.
- Bum!… Bum!…
Sunetul propriei inimi îl inundase în interior, îl resimțea în timpane, în creier, în venele de la gât, chiar și în vârful degetelor și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, devenea din ce în ce mai sonor, strecurându-se și afară, de unde putea fi interceptat de către polițiștii cibernetici. Inima, o să-i audă inima…
Un val de panică îl asaltă, apoi încă unul. Puteau să-l identifice după bătăile inimii. Doar asta căutau, inima, inima lui…
continuarea în ediția tipărită
