Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Liviu Braicu,
„Hai, mă! Dă pasă, mă!”
Jucau fotbal în colbul drumului, cu o minge din pungi de plastic făcute cocoloș, și cu tot atât avânt ca orice junior de la vreun mare club. Nu erau pe vreun teren de antrenament adevărat, nici măcar nu erau înconjurați de blocurile gri de periferie care să indice un oraș cât de amărât. În jurul lor, doar câmpia întinsă, dealurile molcome cu satele răsfirate pe ele și, în depărtare, munții.
Bătură mingea vreo jumătate de ceas până când Năică, prichindelul, întors cu spatele la joc, arătă cu degetul spre trâmba de praf din zare:
- Ute, ute, soldații! Io fug acasă, mă, io fug acasă, că așa mi-a zis frati-miu îl mare, mă!
- Bă Năică, ne lași aci, bă? Să jucăm trei la doi?
Dar puștiul fugea de-i sfârâiau călcâiele, cum nu fugise niciodată în timpul jocului, gâfâind, împleticindu-se din când în când și lovindu-se de pietrele ascunse sub smocurile de iarbă răsărite ici și colo pe drum.
Taică-său nu era acasă, doar maică-sa și cu bunicul trebăluiau de zor prin gospodărie, dar Năică știa prea bine unde să-l găsească: la birtul popular din fața Primăriei, locul neoficial de întrunire obștească.
- Unde fugi, bă, țâcă?!?
- Diadea Ioșca, bine că te-am găsit și pe matale! Hai că veniră soldații, bre! Azi-mâine e ziua vântuirii, bre!
- Ce zici, mă? Bărbatul duse la ochi binoclul a-târnat de gât. Ia uite, mă! Bine zici! Cum dracu ai ajuns așa iute în sat, bă Nică?
- Năică, nu Nică, bre diadea Ioșca! Nică-i al doilea frate al meu. Păi am ajuns iute, că io înghit pământul când alerg, și când o să fiu mare o să fiu vârf de atac în națională, bre!
- Zău? Bine, mă, hai la crâșmă să-i dai vestea și lu’ tac-tu. Hai cu mine!
Pe tatăl său îl chema Nicolae, bătea spre șaizeci de ani și, parte din lipsă de imaginație, parte din mândrie personală, își botezase cei patru copii cu același prenume. Taica Nicu, după cum îl știa lumea, stătea la o masă schiloadă, cu fața de masă în culori dubioase, și bea vârtos dimpreună cu fiul cel mare, Niculea, care era și cel mai umblat prin lume din toată familia, ba chiar din tot satul, că doar slujise ani buni în armată încă de la vremea majoratului, și câștigase bani la fel de buni umblând prin toate colțurile lumii, prin coclauri uitate de Dumnezeu unde stăpânirea zicea că e nevoie de ostașii români. Noroc cu noua armată de profesioniști, că altfel ce nădejde de mai bine putea să tragă un băiat simplu de la țară? Dar așa, Niculea se întorsese în sat cu o mică avere și cumpărase pământ bun la un preț bun și se apucase temeinic de agricultură. De aici porniseră de fapt și necazurile.
continuarea în ediția tipărită
Jucau fotbal în colbul drumului, cu o minge din pungi de plastic făcute cocoloș, și cu tot atât avânt ca orice junior de la vreun mare club. Nu erau pe vreun teren de antrenament adevărat, nici măcar nu erau înconjurați de blocurile gri de periferie care să indice un oraș cât de amărât. În jurul lor, doar câmpia întinsă, dealurile molcome cu satele răsfirate pe ele și, în depărtare, munții.
Bătură mingea vreo jumătate de ceas până când Năică, prichindelul, întors cu spatele la joc, arătă cu degetul spre trâmba de praf din zare:
- Ute, ute, soldații! Io fug acasă, mă, io fug acasă, că așa mi-a zis frati-miu îl mare, mă!
- Bă Năică, ne lași aci, bă? Să jucăm trei la doi?
Dar puștiul fugea de-i sfârâiau călcâiele, cum nu fugise niciodată în timpul jocului, gâfâind, împleticindu-se din când în când și lovindu-se de pietrele ascunse sub smocurile de iarbă răsărite ici și colo pe drum.
Taică-său nu era acasă, doar maică-sa și cu bunicul trebăluiau de zor prin gospodărie, dar Năică știa prea bine unde să-l găsească: la birtul popular din fața Primăriei, locul neoficial de întrunire obștească.
- Unde fugi, bă, țâcă?!?
- Diadea Ioșca, bine că te-am găsit și pe matale! Hai că veniră soldații, bre! Azi-mâine e ziua vântuirii, bre!
- Ce zici, mă? Bărbatul duse la ochi binoclul a-târnat de gât. Ia uite, mă! Bine zici! Cum dracu ai ajuns așa iute în sat, bă Nică?
- Năică, nu Nică, bre diadea Ioșca! Nică-i al doilea frate al meu. Păi am ajuns iute, că io înghit pământul când alerg, și când o să fiu mare o să fiu vârf de atac în națională, bre!
- Zău? Bine, mă, hai la crâșmă să-i dai vestea și lu’ tac-tu. Hai cu mine!
Pe tatăl său îl chema Nicolae, bătea spre șaizeci de ani și, parte din lipsă de imaginație, parte din mândrie personală, își botezase cei patru copii cu același prenume. Taica Nicu, după cum îl știa lumea, stătea la o masă schiloadă, cu fața de masă în culori dubioase, și bea vârtos dimpreună cu fiul cel mare, Niculea, care era și cel mai umblat prin lume din toată familia, ba chiar din tot satul, că doar slujise ani buni în armată încă de la vremea majoratului, și câștigase bani la fel de buni umblând prin toate colțurile lumii, prin coclauri uitate de Dumnezeu unde stăpânirea zicea că e nevoie de ostașii români. Noroc cu noua armată de profesioniști, că altfel ce nădejde de mai bine putea să tragă un băiat simplu de la țară? Dar așa, Niculea se întorsese în sat cu o mică avere și cumpărase pământ bun la un preț bun și se apucase temeinic de agricultură. De aici porniseră de fapt și necazurile.
continuarea în ediția tipărită
