Colectia de povestiri sci-fi

Încetarã sã-l mai batã pe Trelayne când vãzurã cã-i place. Golanii care treceau drept poliþiºti în oraºul acela de pe Long Shot se retraserã de lângã el, lãsându-l încovrigat pe podeaua murdarã, de parcã ar fi murit sau ar fi avut o boalã  contagioasã. Îi urmãri închizând uºa celulei sale mici ºi reci. În ochii lor se putea citi dezgust ºi un fel de teamã. Gustul dispreþului lor se amestecã cu asprimea propriului sânge care îi inundase gura. ªi Strigãtul din vene îi provocã un alt junghi de plãcere în tot corpul.
Se aºteptase la reacþia lor. Entitatea Corporatã Unitã îºi pãstra bine secretele, iar Strigãtul era cel mai preþios dintre ele. Planeta Long Shot era departe de orice proiect mondial al Entitãþii ºi la o distanþã considerabilã de ruta care ducea spre Pãmânt sau spre frontiere. Nimeni de pe planeta asta uitatã de lume nu ºtia nimic de drogul acela, ca sã nu mai zicem cã nimeni nu întâlnise vreodatã un Strigãtor sau un Înger. De aceea ºi alesese locul ãsta.
Paºii bãtãuºilor se îndepãrtarã, iar uºa exterioarã a depozitului de oþel ºi plastic, care þinea loc de puºcãrie în acel oraº, se închise sec. Rãmas singur, se rostogli pe podea, pe o parte, bucurându-se de durerea îngrozitoare astfel provocatã. Încercã sã-ºi aminteascã felul în care ajunsese acolo, dar Strigãtul care-i curgea prin vene transforma orice încercare de a gândi într-o experienþã emoþionalã. Dupã ceva vreme, însã, reuºi sã-ºi aminteascã de ceva care ardea, ardea ...
... cãzând.

***

Fusese unul dintre cele mai bune spectacole ale lor.
Acum îºi amintea. κi amintea seara trecutã, stând în centrul ringului circului sãu – construit în formã de dom – anunþând artiºtii în faþa unei mulþimi nepãsãtoare, strigând numele celor blestemaþi, numele celor învinºi. Fiecare membru al trupei sale de refugiaþi ieºea în fugã din spatele unei cortine roºii roase de vreme ºi se manifesta, în funcþie de rasa din care fãcea parte sau de rolul ales, în sau deasupra ringului.
Dar el ºtia cã rolurile acelea nu însemnau mare lucru pentru public. Acesta nu venea pentru demonstraþiile acrobatice sau de forþã, ci pentru a se uita prostit la felul în care extratereºtrii se înclinau în faþa atotputernicei rase umane. Circul lui Trelayne era format din rãmãºiþele raselor subjugate de pe alte planete, victime ale extracþiilor de resurse sau ale proiectelor de formare a noi Terre ale Entitãþii: Pãpuºile de Piatrã, bestii acoperite cu cremene ºi plate ca niºte farfurii; Guppert cel Puternic, un refugiat cu membrele ca niºte bulbi turtiþi pe care-l salvase de pe Mendlos II, o planetã adusã în pragul distrugerii din cauza mineritului; Feran, copilul-vulpe, pe care oamenii lui îl vânaserã ca pe un animal pe Fandor IV.
ªi Îngerii. Întotdeauna Îngerii.
Dar, încolãcit pe podeaua rece a celulei, Trelayne încercã sã alunge toate gândurile despre Îngeri care i-ar fi putut trece prin cap. ªi despre ea.
Da, fusese un spectacol pe cinste. Pânã când murise Ta’lona, explodând sângeros ºi strãlucitor, sus deasupra ringului, dupã ce zburase prea aproape de o torþã. Trelayne îi cumpãrase libertatea creaturii acelea, care era ca un rezervor de gaz zburãtor, doar cu o sãptãmânã înainte, de la un informator pi, ºtiind cã specia lor era pe cale de dispariþie.
În timp ce bucãþi arzând din extraterestrul umflat cãdeau peste mulþime, contactul lui Trelayne cu realitatea se fãcu bucãþi, ca o oglindã spartã de un baros. Nu-ºi mai putea aminti decât frânturi din ce urmase: oamenii care ardeau – strigãtele – panica – îmbulzeala cãtre ieºire – ºi arestarea.
Nu-ºi putea aminti nici mãcar dacã luase vreo dozã de Strigãt. De obicei prefera sã rãmânã lucid pânã dupã spectacol. Dar, din ceea ce simþea acum, zãcând pe podeaua celulei – plãcerea durerii provocate de bãtaie, extazul provocat de umilinþã – era sigur cã-ºi injectase o dozã. Cel mai probabil o fãcuse când începuse haosul ºi când mirosul de carne arsã îi ajunsese la nas. Pentru a scãpa de groazã.