Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Orson Scott Card,
Drumul urca abrupt către feribot, așa că mașina nu avea cum să aibă viteză. Deaver conducea relaxat, clipind din când în când la scrâșnetul scos de pavaj. Pentru el, transmisia mai avea puțin și devenea una cu pietrișul. O ținuse așa de când plecase din Nevada și, dacă feribotul nu ar fi fost la datorie, să-l treacă spre Marea Mormonilor, ar fi avut de făcut un drum lung cu autostopul. Dar avusese noroc. Ăsta era un semn bun. Lucrurile au mers cum a vrut Deaver. Cel puțin pentru o vreme.
Mecanicul îl privi suspicios când urcă pe rampă camionul.
- Te-a apucat viteza, flăcău?
Deaver sări din cabină:
- Viteză? Ce vrei să spui?
Pe fața mecanicului nu se putea citi nimic.
- Adică, vrei să spui că nu ți s-a părut nimic în neregulă cu transmisia?
- Păi, toți mecanicii din Nevada și până aici
mi-au zis s-o repar, dar m-am gândit să o fac când ajung la tine.
Mecanicul îl privi ca pe un nebun.
- În Nevada nu există mecanici.
Dacă nu ai fi atât de tăntălău, gândi Deaver, ți-ai da seama că am glumit. Mormonii ăștia bătrâni, cel puțin unii dintre ei, nu știau de glumă. Dar Deaver nu zise nimic și se mulțumi doar să zâmbească.
- Camionul ăsta o să rămână aici o vreme, îi spuse mecanicul.
Nu mă deranjează, își spuse Deaver. Oricum, am treabă.
- În câte zile crezi că e gata?
- Măcar vreo trei, din ce văd eu aici. Va trebui să completezi un formular. Cum te cheamă?
- Deaver Teague.
- Spune-i supraveghetorului, o să ți-l scrie el.
Mecanicul ridică capota pentru a face verificările de rutină, în timp ce docherii descărcau mașinile de spălat și frigiderele vechi și alte asemenea lucruri. Deaver se duse la ghișeu, supraveghetorul îi citi kilometrajul și îl plăti.
Șapte dolari pentru cinci zile de condus și încărcat, dormit în cabină și mâncat ce rămânea de la fermieri. Era mult mai bine decât ce câștigau alți oameni în zilele acelea, dar nu era, totuși, o meserie de viitor. Campaniile de recuperare nu aveau să dureze la nesfârșit și, într-o bună zi, avea să încarce și ultima mașină de spălat vase, rămasă din zilele bune. Și atunci va rămâne fără slujbă.
Ei bine, el, Deaver Teague, nu avea de gând să aștepte ziua aceea cu mâinile în sân. Știa unde e aurul, plănuise săptămâni la rând cum să-l obțină, și, dacă Lehi făcuse rost de echipamentul de scafandri, așa cum promisese, atunci a doua zi dimineață aveau să facă o acțiune de recuperare pe cont propriu. Și, cu puțin noroc, aveau să se întoarcă acasă bogați.
Picioarele îi erau înțepenite, dar le dezmorți repede și începu o alergare ușoară pe coridoarele Centrului de Recuperare. Sări câte două-trei trepte odată, apoi traversă un hol până ajunse în fața unui semn pe care scria SALA DE COMPUTERE A CENTRULUI DE RECUPERARE, împinse ușa și sări înăuntru:
- Salut, Lehi! strigă el. E timpul să-ți dai demisia!
Lehi McKay nu-i dădu nicio atenție. Stătea în fața ecranului unui televizor și se masturba deasupra unei cutii negre pe care o ținea în poală.
- Dacă mai faci asta, ai să orbești, îi spuse Deaver.
- Gura, fraiere!
Lehi nu-și ridică privirea de pe ecran. Apăsă un buton de pe cutia neagră și roti stickul care ieșea din aceasta. Un cerc colorat apăru pe ecran și se sparse în patru cercuri mai mici.
- Am trei zile libere până îmi repară transmisia la camion așa că mâine putem face o mică expediție la templu, spuse Deaver.
Lehi apăsă pe ultimul cerc de pe ecran. Acesta explodă și se transformă într-o mulțime de cercuri mai mici.
- E amuzantă chestia asta, zise Deaver, privind ecranul. E ca și cum ai mătura pe stradă și apoi aceasta s-ar umple imediat cu mizerie, din nou.
- Ăsta e un Atari. E din anii cincizeci sau șaizeci. Sau optzeci. O vechitură. Nu prea pot face multe cu el. Nu are decât vreo opt biți. Dar, după atâta vreme în care a stat într-un pod din Logan, e remarcabil că încă mai merge.
- Bătrânii ăia cred că nici nu știau că-l mai au.
- Probabil.
Deaver urmări jocul. Acesta se repeta la nesfârșit.
- Cât costau chestiile astea pe atunci?
- Destul de mult, cred că vreo cincizeci, șaizeci de dolari.
- Nu aș fi dat un râgâit pe ele. Și, acum, uite, în fața lui stă Lehi McKay, cu jucăria lui amărâtă în mână, așa cum probabil au stat și moșii de dinaintea lui. Asta e legătura dintre vechi și nou. O puțulică amărâtă. Și minte puțină.
- Termină! Încerc să mă concentrez.
În cele din urmă, jocul se sfârși. Lehi puse cutia neagră pe o bancă din lemn, închise computerul și se ridică în picioare.
continuarea în ediția tipărită
Mecanicul îl privi suspicios când urcă pe rampă camionul.
- Te-a apucat viteza, flăcău?
Deaver sări din cabină:
- Viteză? Ce vrei să spui?
Pe fața mecanicului nu se putea citi nimic.
- Adică, vrei să spui că nu ți s-a părut nimic în neregulă cu transmisia?
- Păi, toți mecanicii din Nevada și până aici
mi-au zis s-o repar, dar m-am gândit să o fac când ajung la tine.
Mecanicul îl privi ca pe un nebun.
- În Nevada nu există mecanici.
Dacă nu ai fi atât de tăntălău, gândi Deaver, ți-ai da seama că am glumit. Mormonii ăștia bătrâni, cel puțin unii dintre ei, nu știau de glumă. Dar Deaver nu zise nimic și se mulțumi doar să zâmbească.
- Camionul ăsta o să rămână aici o vreme, îi spuse mecanicul.
Nu mă deranjează, își spuse Deaver. Oricum, am treabă.
- În câte zile crezi că e gata?
- Măcar vreo trei, din ce văd eu aici. Va trebui să completezi un formular. Cum te cheamă?
- Deaver Teague.
- Spune-i supraveghetorului, o să ți-l scrie el.
Mecanicul ridică capota pentru a face verificările de rutină, în timp ce docherii descărcau mașinile de spălat și frigiderele vechi și alte asemenea lucruri. Deaver se duse la ghișeu, supraveghetorul îi citi kilometrajul și îl plăti.
Șapte dolari pentru cinci zile de condus și încărcat, dormit în cabină și mâncat ce rămânea de la fermieri. Era mult mai bine decât ce câștigau alți oameni în zilele acelea, dar nu era, totuși, o meserie de viitor. Campaniile de recuperare nu aveau să dureze la nesfârșit și, într-o bună zi, avea să încarce și ultima mașină de spălat vase, rămasă din zilele bune. Și atunci va rămâne fără slujbă.
Ei bine, el, Deaver Teague, nu avea de gând să aștepte ziua aceea cu mâinile în sân. Știa unde e aurul, plănuise săptămâni la rând cum să-l obțină, și, dacă Lehi făcuse rost de echipamentul de scafandri, așa cum promisese, atunci a doua zi dimineață aveau să facă o acțiune de recuperare pe cont propriu. Și, cu puțin noroc, aveau să se întoarcă acasă bogați.
Picioarele îi erau înțepenite, dar le dezmorți repede și începu o alergare ușoară pe coridoarele Centrului de Recuperare. Sări câte două-trei trepte odată, apoi traversă un hol până ajunse în fața unui semn pe care scria SALA DE COMPUTERE A CENTRULUI DE RECUPERARE, împinse ușa și sări înăuntru:
- Salut, Lehi! strigă el. E timpul să-ți dai demisia!
Lehi McKay nu-i dădu nicio atenție. Stătea în fața ecranului unui televizor și se masturba deasupra unei cutii negre pe care o ținea în poală.
- Dacă mai faci asta, ai să orbești, îi spuse Deaver.
- Gura, fraiere!
Lehi nu-și ridică privirea de pe ecran. Apăsă un buton de pe cutia neagră și roti stickul care ieșea din aceasta. Un cerc colorat apăru pe ecran și se sparse în patru cercuri mai mici.
- Am trei zile libere până îmi repară transmisia la camion așa că mâine putem face o mică expediție la templu, spuse Deaver.
Lehi apăsă pe ultimul cerc de pe ecran. Acesta explodă și se transformă într-o mulțime de cercuri mai mici.
- E amuzantă chestia asta, zise Deaver, privind ecranul. E ca și cum ai mătura pe stradă și apoi aceasta s-ar umple imediat cu mizerie, din nou.
- Ăsta e un Atari. E din anii cincizeci sau șaizeci. Sau optzeci. O vechitură. Nu prea pot face multe cu el. Nu are decât vreo opt biți. Dar, după atâta vreme în care a stat într-un pod din Logan, e remarcabil că încă mai merge.
- Bătrânii ăia cred că nici nu știau că-l mai au.
- Probabil.
Deaver urmări jocul. Acesta se repeta la nesfârșit.
- Cât costau chestiile astea pe atunci?
- Destul de mult, cred că vreo cincizeci, șaizeci de dolari.
- Nu aș fi dat un râgâit pe ele. Și, acum, uite, în fața lui stă Lehi McKay, cu jucăria lui amărâtă în mână, așa cum probabil au stat și moșii de dinaintea lui. Asta e legătura dintre vechi și nou. O puțulică amărâtă. Și minte puțină.
- Termină! Încerc să mă concentrez.
În cele din urmă, jocul se sfârși. Lehi puse cutia neagră pe o bancă din lemn, închise computerul și se ridică în picioare.
continuarea în ediția tipărită
