Colectia de povestiri sci-fi

Alfredo Jose de Marini y Coppel Jr. a fost pilot de vânătoare în al doilea război mondial şi a publicat prima povestire în 1947. De-a lungul timpului, a publicat peste 20 de romane, incluzând thrillere şi romane de science fiction, fiind unul dintre cei mai prolifici autori americani, având câte un best seller aproape în fiecare an.  A trăit în California până la moartea sa, în 2004, la vârsta de 83 de ani.

Dunele roşii se treziră sub Soarele dimineţii. Stelele îşi pierduseră din strălucire, dar nu se stinseră până la răsărit. Sub atingerea luminii, norii de gheaţă lungi şi străvezii, deveniră roz, contrastând cu măreţul cer de cobalt. În îndepărtatul vest, dealurile tocite de la marginile Syrtis-ului, cu galbenurile lor strălucitoare şi marourile veştejite, păreau a prinde viaţă.
Coloana lungă de vehicule blindate, ce păreau nişte insecte în vasta pustietate, se târa încet, spre nord. Sunetul motoarelor se stingea imediat în aerul rece şi rarefiat, iar urmele şenilelor erau acoperite cu repeziciune de nisipurile de fier spulberate.
În cabina sa, Marrane se trezi dintr-un somn spasmodic. Micuţa lampă de citit era încă aprinsă, iar cartea de dramaturgie deschisă pe piept. Îşi aruncă privirea pe ceasul de la picioare şi se întrebă dacă dormise vreun pic.
Îşi trecu mâna peste faţa nerasă şi se luptă cu teroarea familiară şi în acelaşi timp incredibil de vie, pe care o simţea faţă de momentul trezirii. Se forţă să stea întins şi să se relaxeze, lăsând mişcarea ondulatoare a Weasel-ului să-l liniştească.
 „E real”, gândi el. „Oţel şi nituri, şi huruitul conti-nuu al compresorului de aer. Uită de coşmarul în care câmpiile lipicioase, stăpânite de frică, se întind la nesfârşit. Şi las-o mai moale cu luminolul.”
Se simţi saturat de reziduurile drogului, cu gura cleioasă şi ochii umflaţi. Corday va trebui să-i dea altceva. Devenise imun la luminol şi nu-i mai alunga coşmarurile. Corday va trebui să inventeze altceva. Un flacon cu ceva care să-i ofere măcar câteva ore de o-dihnă şi somn fără vise. Nu-şi putea conduce oamenii în luptă simţindu-se atât de distrus pe dinăuntru.
Beculeţul interfonului clipi.
- Ce s-a întâmplat, sergent? întrebă el răguşit.
- E ora 6 AM, domnule maior,  sună metalic prin difuzor vocea lui Grubich. Am început să urcăm reciful. Mi-aţi spus să vă anunţ.
- Foarte bine, sergent.
„Afară din sicriu”, se gândi el. „Afară din sicriu şi înapoi la viaţă. Pentru Dumnezeu, de ce? Încă o zi nesfârşită de târât prin deşertul nesfârşit. Se gândi din nou la mare şi la lacurile albastre. Cât timp a trecut de atunci? Poate ani. Nu că ar mai conta.”
Îşi puse masca de oxigen şi decompresă cabina. Încuietorile nu opuseră rezistenţă. Avea oroare de acest lucru.
Interiorul Weasel-ului era ca de gheaţă şi Marrane tremură gol, pe puntea înclinată. Vru să se bărbierească, dar se răzgândi. Oricum, orice apă ar mai fi fost, era îngheţată,  şi nu mai avea nici lame care să taie. Aparatul electric fusese distrus de nisip cu luni în urmă, pe când traversau Syrtis-ul. Toate proviziile erau pe terminate – ca nisipul care se scurge dintr-o clepsidră. Trebuiau să stabilească contactul, cât mai curând, sau Grupul avea să fie distrus de propria-i decădere în ariditate.
- Glorie cuceritorilor!
Grubich îşi băgă capul tuns milităreşte pe după peretele despărţitor şi întrebă:
- Aţi spus ceva, domnule maior?
- Nu, spuse el scurt. Continuaţi.
Capul lui Grubich dispăru mormăind un „da, domnule”.
Marrane se îmbrăcă încet. Fiecare mişcare i se părea un efort. Se întrebă daca de vină era frigul uscat, presiunea scăzută, sau aerul îmbuteliat. Sau poate el?
„Am treizeci”, se gândi. „Nu sunt bătrân. Dar mă simt bătrân. Obosit şi cleios, într-un fel şi incredibil de mic faţă de vastitatea deşertului.”
Se gândi la piesa pe care o citise noaptea trecută. Autorul era dintre cei proscrişi, dar aici părea să nu mai conteze. Lista Gri, Lista Neagră. Consiliile Loialităţii. Toate păreau exagerate şi ireale în abisul nopţii. Dar piesa îl pusese pe gânduri. Steinbeck, sau un nume asemănător. Iar titlul, părea atât de potrivit în timp ce, în întunecimea găurită de stele, şirul de Weasel-uri se târa pe câmpiile Marţiene. „Luna căzută”. Despre invadatori, într-un război demult uitat, într-un loc de care el nu auzise niciodată. Cu toate astea, era o frază în piesă care l-a înspăimântat. Care i-a provocat din nou coşmaruri, în ciuda luminolului. Poate că era înţelept să ţină cartea departe de ochii civililor.