Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Allen Steele,
La trei luni după ce părăsise Pământul, USS Alabama tocmai atin-sese viteza de croazieră, când avu loc accidentul: Leslie Gillis se trezi.
Își recăpătă cunoștința încet, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn lung și fără vise. Corpul său, gol și fără păr, plutea prin gelul albastru-verzui care umplea interiorul celulei sale biostatice; o mască de oxigen îi acoperea partea de jos a feței, în timp ce în brațe avea înfipte niște tuburi subțiri din plastic. Pe măsură ce îi revenea vederea, Gillis observă că celula fusese coborâtă pe orizontală, iar capacul din fibră de sticlă fusese deschis. Deși lumina de pe puntea de hibernare era slabă, trebui să deschidă și să închidă ochii de câteva ori, înainte de a se obișnui.
Primul gând care-i trecu prin cap când, în sfârșit, reuși să gândească limpede fu: Slavă Domnului, am reușit.
Își simți corpul slăbit, iar mâinile și picioarele amorțite. Așa cum fusese instruit în timpul antrenamentelor de zbor, încercă să se miște cât mai încet, cu pauze. În timp ce-și flexa grijuliu brațele și picioarele, Gillis se întrebă mirat cum de nu venise nimeni să-l ajute. Probabil că doctorița Okada era foarte ocupată cu ceilalți pacienți care se trezeau din biostază. Totuși nu auzi nimic în afara unui bâzâit electric subliminal; nicio voce, nicio mișcare.
Următorul lui gând fu: Ceva nu e în regulă.
Îl durea spatele și i se părea că brațele aveau să-i iasă din umeri în orice clipă; cu toate astea, se prinse cu mâinile de marginea celulei și încercă să se ridice în șezut. Timp de un minut și ceva se luptă cu lichidul care parcă îl trăgea înapoi; când în sfârșit reuși să se ridice puțin, se auzi un plescăit sec apoi tuburile din brațe îl traseră înapoi; uitase că trebuie să le scoată. Strângând din dinți, Gillis își scoase tuburile dintre degetul mare și arătător și apoi, unul câte unul, pe cele din brațe. În cele din urmă reuși să-și scoată și masca de oxigen; aerul era rece și îi înțepa gâtul și plămânii; începu să tușească spasmodic și cu ultimele puteri se cățără afară din container. Dar picioarele îi erau prea slăbite, așa că se prăbuși pe podeaua rece a punții.
Nu-și putu da seama cât timp zăcuse în poziția fetusului, cu mâinile împreunate în poală. Nu-și pierduse cunoștința propriu-zis, dar, pentru multă vreme, mintea lui rătăcise undeva între starea de veghe și cea de somn, ochii săi privind, fără să vadă, plăcile de metal care alcătuiau podeaua. După un timp, frigul îi trezi simțurile adormite; gelul rămas pe piele începu să înghețe și își dădea seama vag, că, dacă avea să mai zacă acolo, curând, urma să intre în hipotermie.
Gillis se lăsă pe spate și încercă să se ridice în șezut. Fluidul acvamarin i se prelingea pe corp, formând o băltoacă în jurul coapselor; își prinse umerii, frecându-și pielea înghețată. Se întrebă din nou cum de nimeni nu-i dădea nicio atenție. Ce-i drept, nu era decât un simplu ofițer de comunicații, dar ar fi trebuit ca măcar o parte din ofițerii superiori să fi fost deja treziți. Kuniko Okada fusese ultima persoană pe care o văzuse înainte ca medicamentele somatice să-i fie administrate; ca Medic-Șef, trebuia să fie ultima care intra în hibernare și prima care se trezea. Apoi trebuia să o trezească - Gillis încercă să-și amintească precis – pe Dana Monroe, Inginerul-Șef, care trebuia să se asigure că sistemele majore ale navei erau funcționale. Dacă nava era în stare bună, următorul pe listă era Căpitanul Lee, urmat la scurt timp de Primul Ofițer, Shapiro, de Ofițerul Executiv Tinsley, de Navigatorul Principal, Ullman, și, în sfârșit, de el însuși, Gillis. Da, asta era procedura corectă.
continuarea în ediția tipărită
Își recăpătă cunoștința încet, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn lung și fără vise. Corpul său, gol și fără păr, plutea prin gelul albastru-verzui care umplea interiorul celulei sale biostatice; o mască de oxigen îi acoperea partea de jos a feței, în timp ce în brațe avea înfipte niște tuburi subțiri din plastic. Pe măsură ce îi revenea vederea, Gillis observă că celula fusese coborâtă pe orizontală, iar capacul din fibră de sticlă fusese deschis. Deși lumina de pe puntea de hibernare era slabă, trebui să deschidă și să închidă ochii de câteva ori, înainte de a se obișnui.
Primul gând care-i trecu prin cap când, în sfârșit, reuși să gândească limpede fu: Slavă Domnului, am reușit.
Își simți corpul slăbit, iar mâinile și picioarele amorțite. Așa cum fusese instruit în timpul antrenamentelor de zbor, încercă să se miște cât mai încet, cu pauze. În timp ce-și flexa grijuliu brațele și picioarele, Gillis se întrebă mirat cum de nu venise nimeni să-l ajute. Probabil că doctorița Okada era foarte ocupată cu ceilalți pacienți care se trezeau din biostază. Totuși nu auzi nimic în afara unui bâzâit electric subliminal; nicio voce, nicio mișcare.
Următorul lui gând fu: Ceva nu e în regulă.
Îl durea spatele și i se părea că brațele aveau să-i iasă din umeri în orice clipă; cu toate astea, se prinse cu mâinile de marginea celulei și încercă să se ridice în șezut. Timp de un minut și ceva se luptă cu lichidul care parcă îl trăgea înapoi; când în sfârșit reuși să se ridice puțin, se auzi un plescăit sec apoi tuburile din brațe îl traseră înapoi; uitase că trebuie să le scoată. Strângând din dinți, Gillis își scoase tuburile dintre degetul mare și arătător și apoi, unul câte unul, pe cele din brațe. În cele din urmă reuși să-și scoată și masca de oxigen; aerul era rece și îi înțepa gâtul și plămânii; începu să tușească spasmodic și cu ultimele puteri se cățără afară din container. Dar picioarele îi erau prea slăbite, așa că se prăbuși pe podeaua rece a punții.
Nu-și putu da seama cât timp zăcuse în poziția fetusului, cu mâinile împreunate în poală. Nu-și pierduse cunoștința propriu-zis, dar, pentru multă vreme, mintea lui rătăcise undeva între starea de veghe și cea de somn, ochii săi privind, fără să vadă, plăcile de metal care alcătuiau podeaua. După un timp, frigul îi trezi simțurile adormite; gelul rămas pe piele începu să înghețe și își dădea seama vag, că, dacă avea să mai zacă acolo, curând, urma să intre în hipotermie.
Gillis se lăsă pe spate și încercă să se ridice în șezut. Fluidul acvamarin i se prelingea pe corp, formând o băltoacă în jurul coapselor; își prinse umerii, frecându-și pielea înghețată. Se întrebă din nou cum de nimeni nu-i dădea nicio atenție. Ce-i drept, nu era decât un simplu ofițer de comunicații, dar ar fi trebuit ca măcar o parte din ofițerii superiori să fi fost deja treziți. Kuniko Okada fusese ultima persoană pe care o văzuse înainte ca medicamentele somatice să-i fie administrate; ca Medic-Șef, trebuia să fie ultima care intra în hibernare și prima care se trezea. Apoi trebuia să o trezească - Gillis încercă să-și amintească precis – pe Dana Monroe, Inginerul-Șef, care trebuia să se asigure că sistemele majore ale navei erau funcționale. Dacă nava era în stare bună, următorul pe listă era Căpitanul Lee, urmat la scurt timp de Primul Ofițer, Shapiro, de Ofițerul Executiv Tinsley, de Navigatorul Principal, Ullman, și, în sfârșit, de el însuși, Gillis. Da, asta era procedura corectă.
continuarea în ediția tipărită
