Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Cezar Mazilu,
În dimineața aceea, Adam se trezise buimac. Pri-zase un fir de tămâie pe burta goală și se cam abțiguise. Grădina părea în paragină și își spuse că mai târziu, nu strica să intre un pic cu hârlețul prin ea.
- Hai muiere, tre-zește-te, strigă la Eva, când o văzu că se scarpină somno-roasă pe sub suti-enul din frunze. Hai odată! Acu' vine șarpele și n-ai ce să-i pui dinainte...
Eva însă, ioc. Se scărpina pișcată de țânțari și bombănea ceva în umbra somnului. Dacă auzea Adam binecuvântările ei de origini, precis se lăsa cu bubuială. „Doamne iartă-mă“, mormăi ea la sfârșit și deschise o jumătate de ochi. Adam stătea în umbra mărului și fuma cu ochi tulburi. Părea mahmur și precis că se anunța o zi ruinată.
- Mișcă-te odată, auzi iarăși și se ridică într-un cot.
- Da' ce, nu poți mânca fără mine? auzi Adam din colțul său de Rai, vocea pițigăiată a consoartei.
- Se face amiază, hai!
Eva înjură de mamă, de Tatăl nostru cel sfânt, de geneză, putoare, ochi și bulboană, bube, șerpi și spanac. Hm, spanacul era ceva nou. Adam deveni mai atent și ascultă tirada. Dădu din cap și strigă cu voce dogită de tămâie:
- Lasă textele! Știi bine că tot mere mâncăm astăzi!
Și cu asta s-a terminat episodul. Eva și-a mișcat șuncile din așternut și s-a apucat de treabă. Îmbătrânise, fir-ar să fie! Îl sâcâia în fiecare zi de tac'su și de neamul înaripat și-i spunea invariabil că ar trebui să mai insiste pe lângă ei să nu mai coboare tot timpul, așa, cu cățel și purcel pe Pământul ăla tot mai poluat. Degeaba îi explica hodoroagei că asta-i geneza, trebuie s-o facă la fiecare început de eon și n-are ce face. Șefu' nu prea ținea cont de nepotisme. Da' ce, tu ești oricine? parcă au-zea. S-a chinuit să te facă. Și-a irosit in-spirația. A pierdut o zi întreagă pentru un hodorog ca tine. Și alte asemenea, la care nu putea avea răspuns. Cel mult, o avalanșă de invective și zborșeli interminabile. Azi însă, n-avea chef de nimic. Așa că dădu volumul la minim și o rugă dintr-un colț de gură, să nu uite să aducă niște anafură și ceva zeamă de struguri.
Eva paraclisea în continuare și puțin o durea pe ea că Adam era în toane proaste și extrem de obosit. Trage cu ochiu’ ca prostu’ pe internetul oamenilor și-și privește plăsmuirile. Femeilea alea, lua-le-ar gaia, n-ar trebui să-și arate așa goliciunile. Uite, ea care e singură de nu mai știe când cu mămăliga asta de Adam, și tot nu-și arată formele. Nu se cade, ce Dumnezeu...!
În colțul său, Adam ațipise. Visa ceva încâlcit, cu brațe multe, implorări, strigăte și șerpi. Mulți șerpi. Și nici unul care să semene cu cel al Cunoașterii. Se scutură speriat de zgomotele intenționate ale Evei. Bucăți de vis pluteau sfâșiate pe sub frunte. Să fie oare vreun semn, ceva? Atât reuși să compună în mintea răvășită. Grădina părea la fel, cu pomi mulți, animale, gâze și femeia în mijloc, bombănind în toate limbile. Departe, în colțul de răsărit, se vedea venind șarpele. Se ridică turmentat.
continuarea în ediția tipărită
- Hai muiere, tre-zește-te, strigă la Eva, când o văzu că se scarpină somno-roasă pe sub suti-enul din frunze. Hai odată! Acu' vine șarpele și n-ai ce să-i pui dinainte...
Eva însă, ioc. Se scărpina pișcată de țânțari și bombănea ceva în umbra somnului. Dacă auzea Adam binecuvântările ei de origini, precis se lăsa cu bubuială. „Doamne iartă-mă“, mormăi ea la sfârșit și deschise o jumătate de ochi. Adam stătea în umbra mărului și fuma cu ochi tulburi. Părea mahmur și precis că se anunța o zi ruinată.
- Mișcă-te odată, auzi iarăși și se ridică într-un cot.
- Da' ce, nu poți mânca fără mine? auzi Adam din colțul său de Rai, vocea pițigăiată a consoartei.
- Se face amiază, hai!
Eva înjură de mamă, de Tatăl nostru cel sfânt, de geneză, putoare, ochi și bulboană, bube, șerpi și spanac. Hm, spanacul era ceva nou. Adam deveni mai atent și ascultă tirada. Dădu din cap și strigă cu voce dogită de tămâie:
- Lasă textele! Știi bine că tot mere mâncăm astăzi!
Și cu asta s-a terminat episodul. Eva și-a mișcat șuncile din așternut și s-a apucat de treabă. Îmbătrânise, fir-ar să fie! Îl sâcâia în fiecare zi de tac'su și de neamul înaripat și-i spunea invariabil că ar trebui să mai insiste pe lângă ei să nu mai coboare tot timpul, așa, cu cățel și purcel pe Pământul ăla tot mai poluat. Degeaba îi explica hodoroagei că asta-i geneza, trebuie s-o facă la fiecare început de eon și n-are ce face. Șefu' nu prea ținea cont de nepotisme. Da' ce, tu ești oricine? parcă au-zea. S-a chinuit să te facă. Și-a irosit in-spirația. A pierdut o zi întreagă pentru un hodorog ca tine. Și alte asemenea, la care nu putea avea răspuns. Cel mult, o avalanșă de invective și zborșeli interminabile. Azi însă, n-avea chef de nimic. Așa că dădu volumul la minim și o rugă dintr-un colț de gură, să nu uite să aducă niște anafură și ceva zeamă de struguri.
Eva paraclisea în continuare și puțin o durea pe ea că Adam era în toane proaste și extrem de obosit. Trage cu ochiu’ ca prostu’ pe internetul oamenilor și-și privește plăsmuirile. Femeilea alea, lua-le-ar gaia, n-ar trebui să-și arate așa goliciunile. Uite, ea care e singură de nu mai știe când cu mămăliga asta de Adam, și tot nu-și arată formele. Nu se cade, ce Dumnezeu...!
În colțul său, Adam ațipise. Visa ceva încâlcit, cu brațe multe, implorări, strigăte și șerpi. Mulți șerpi. Și nici unul care să semene cu cel al Cunoașterii. Se scutură speriat de zgomotele intenționate ale Evei. Bucăți de vis pluteau sfâșiate pe sub frunte. Să fie oare vreun semn, ceva? Atât reuși să compună în mintea răvășită. Grădina părea la fel, cu pomi mulți, animale, gâze și femeia în mijloc, bombănind în toate limbile. Departe, în colțul de răsărit, se vedea venind șarpele. Se ridică turmentat.
continuarea în ediția tipărită
