Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de
Am găsit-o în spatele garajului unor vecini care erau pensionari și se mutau în Florida, de aceea au preferat să-și scoată lucrurile la vânzare decât să plătească pentru transportul lor cu vaporul.
Aveam 11 ani și căutam o carte cu Tarzan, sau poate una cu povestiri despre Hopalong Cassidy scrisă de Clarence Mulford, ori, dacă mama nu era atentă, un roman interzis al lui Mickey Spillane. Le-am găsit pe toate, dar realitatea vieții își făcu simțită prezența. Cărțile costau fiecare 50 de cenți, iar Kiss Me Deadly 1 era un dolar, și eu nu aveam decât o monedă de 5 cenți.
Așa că am început să răscolesc cărțile până am găsit singura carte care se încadra în prețul meu. Se intitula Călătorii cu pisicile, scrisă de Miss Priscilla Wallace. Nu Priscilla, ci Miss Priscilla. Ani de zile am crezut că Miss era prenumele ei.
Am răsfoit-o, sperând să aibă ascunse în paginile ei măcar câteva poze cu fete pe jumătate dezbrăcate. Nu erau deloc poze, doar cuvinte. Nu eram surprins, știam că un autor numit Miss nu punea femei dezbrăcate în propria carte.
Am ajuns la concluzia că, pentru un băiat care urma să participe la selecția pentru Liga de Juniori peste câteva ore, cartea era prea feminină și dichisită, literele de pe copertă erau în relief, forzațul era dintr-un satin elegant, coperțile erau acoperite cu catifea roșie, avea chiar și un semn de carte, o panglică din satin prinsă de cotor. Eram pe punctul de a o așeza la locul ei, când căzu, deschizându-se la o pagină pe care scria că era numărul 121 dintr-un tiraj limitat de 200.
Acest lucru a pus totul într-o nouă lumină. Să am propria ediție limitată pentru doar 5 cenți, cum aș putea spune nu? Am adus cartea în fața garajului, am dat banii și am așteptat-o pe mama să termine de uitat, ea întotdeauna se uita și nu cumpăra niciodată, cumpărăturile însemnau renunțarea la bani, iar mama și tata nu cumpărau ceea ce puteau închiria ieftin, sau, și mai bine, lua pe degeaba.
În noaptea aceea eram pus în fața unei decizii majore. Nu vroiam să citesc o carte intitulată Călătorii cu pisicile, scrisă de o femeie numită Miss, însă am cheltuit ultimii mei bani cumpărând-o, fiind ultimii până la alocația mea de săptămâna următoare, dar citisem toate celelalte cărți de atâtea ori încât aproape vedeai urmele ochilor mei pe pagini.
Așa că am luat-o fără prea mult entuziasm, am citit prima pagină, apoi pe următoarea, și deodată am fost transportat în Kenya, în Siam și în Amazon. Miss Priscilla Wallace avea un fel de a descrie lucrurile încât mă făcea să-mi doresc să fiu acolo, iar când am terminat un capitol, mă simțeam de parcă aș fi fost acolo. Erau orașe despre care nu mai auzisem niciodată, orașe cu nume exotice, precum Maracaibo, Samarkand sau Addis Abeba, altele cu nume precum
Constantinopole, pe care nici nu puteam să le găsesc pe hartă.
Tatăl ei fusese explorator, demult, când încă mai existau exploratori. Ea făcuse primele călătorii împreună cu el în străinătate și îi transmisese cu si-guranță gustul pentru ținuturile îndepărtate. Tatăl meu era zețar. Cât de mult o invidiam!
Pe jumătate speram ca secțiunea despre Africa să fie plină de elefanți furioși și lei mâncători de oameni, și poate că așa și era, dar nu era felul în care văzuse ea lucrurile. Africa poate să fi fost roșie din cauza colților și ghearelor, dar pentru ea însemna aurul soarelui de dimineață, iar locurile umbrite, întunecate, erau pline de minunății, nu de teroare.
Ea putea să găsească frumusețe peste tot. Descria două sute de florari aliniați de-a lungul Senei într-o dimineață de duminică în Paris, sau un singur boboc fragil din mijlocul deșertului Gobi, și știai, cumva, că fiecare era la fel de minunat așa cum spunea.
Am sărit ca ars când alarma ceasului deșteptător începu să sune. Era pentru prima dată când stăteam treaz toată noaptea. Am așezat cartea deoparte, m-am îmbrăcat pentru școală și m-am grăbit înapoi acasă, să pot termina mai repede cartea.
Cred că am citit-o de vreo șase sau șapte ori în acel an. Am ajuns chiar să pot aproape recita fragmente cuvânt cu cuvânt. Eram îndrăgostit de acele locuri exotice, îndepărtate, și poate puțin îndrăgostit și de autoare. I-am scris chiar o scrisoare, având destinatarul Miss Priscilla Wallace, Undeva, dar, bineînțeles, veni înapoi.
Apoi, toamna, i-am descoperit pe Robert A. Heinlein și Louis L’Amour, iar un prieten care a văzut Călătorii cu pisicile, mă tachina în legătură cu coperta ei dichisită și cu faptul că era scrisă de o femeie, așa că am pus cartea pe un raft și am uitat de ea de-a lungul anilor.
Nu am văzut niciodată toate acele locuri minu-nate și misterioase despre care scrisese autoarea. Nu am făcut multe lucruri. Nu mi-am făcut un renume. Nu am devenit nici bogat, nici faimos. Nu m-am căsătorit niciodată. Până la 40 de ani, eram gata să admit că niciodată nu mi s-a întâmplat ceva neobișnuit sau captivant. Scrisesem jumătate de roman pe care nu o să-l termin sau vând vreodată, și petrecusem 20 de ani căutând fără succes pe cineva pe care să pot iubi. (Acesta era Pasul Unu; Pasul Doi, să găsesc pe cineva care putea să mă iubească, era probabil chiar mai dificil, dar niciodată nu m-am apropiat de acest pas.)
continuarea în ediția tipărită
Aveam 11 ani și căutam o carte cu Tarzan, sau poate una cu povestiri despre Hopalong Cassidy scrisă de Clarence Mulford, ori, dacă mama nu era atentă, un roman interzis al lui Mickey Spillane. Le-am găsit pe toate, dar realitatea vieții își făcu simțită prezența. Cărțile costau fiecare 50 de cenți, iar Kiss Me Deadly 1 era un dolar, și eu nu aveam decât o monedă de 5 cenți.
Așa că am început să răscolesc cărțile până am găsit singura carte care se încadra în prețul meu. Se intitula Călătorii cu pisicile, scrisă de Miss Priscilla Wallace. Nu Priscilla, ci Miss Priscilla. Ani de zile am crezut că Miss era prenumele ei.
Am răsfoit-o, sperând să aibă ascunse în paginile ei măcar câteva poze cu fete pe jumătate dezbrăcate. Nu erau deloc poze, doar cuvinte. Nu eram surprins, știam că un autor numit Miss nu punea femei dezbrăcate în propria carte.
Am ajuns la concluzia că, pentru un băiat care urma să participe la selecția pentru Liga de Juniori peste câteva ore, cartea era prea feminină și dichisită, literele de pe copertă erau în relief, forzațul era dintr-un satin elegant, coperțile erau acoperite cu catifea roșie, avea chiar și un semn de carte, o panglică din satin prinsă de cotor. Eram pe punctul de a o așeza la locul ei, când căzu, deschizându-se la o pagină pe care scria că era numărul 121 dintr-un tiraj limitat de 200.
Acest lucru a pus totul într-o nouă lumină. Să am propria ediție limitată pentru doar 5 cenți, cum aș putea spune nu? Am adus cartea în fața garajului, am dat banii și am așteptat-o pe mama să termine de uitat, ea întotdeauna se uita și nu cumpăra niciodată, cumpărăturile însemnau renunțarea la bani, iar mama și tata nu cumpărau ceea ce puteau închiria ieftin, sau, și mai bine, lua pe degeaba.
În noaptea aceea eram pus în fața unei decizii majore. Nu vroiam să citesc o carte intitulată Călătorii cu pisicile, scrisă de o femeie numită Miss, însă am cheltuit ultimii mei bani cumpărând-o, fiind ultimii până la alocația mea de săptămâna următoare, dar citisem toate celelalte cărți de atâtea ori încât aproape vedeai urmele ochilor mei pe pagini.
Așa că am luat-o fără prea mult entuziasm, am citit prima pagină, apoi pe următoarea, și deodată am fost transportat în Kenya, în Siam și în Amazon. Miss Priscilla Wallace avea un fel de a descrie lucrurile încât mă făcea să-mi doresc să fiu acolo, iar când am terminat un capitol, mă simțeam de parcă aș fi fost acolo. Erau orașe despre care nu mai auzisem niciodată, orașe cu nume exotice, precum Maracaibo, Samarkand sau Addis Abeba, altele cu nume precum
Constantinopole, pe care nici nu puteam să le găsesc pe hartă.
Tatăl ei fusese explorator, demult, când încă mai existau exploratori. Ea făcuse primele călătorii împreună cu el în străinătate și îi transmisese cu si-guranță gustul pentru ținuturile îndepărtate. Tatăl meu era zețar. Cât de mult o invidiam!
Pe jumătate speram ca secțiunea despre Africa să fie plină de elefanți furioși și lei mâncători de oameni, și poate că așa și era, dar nu era felul în care văzuse ea lucrurile. Africa poate să fi fost roșie din cauza colților și ghearelor, dar pentru ea însemna aurul soarelui de dimineață, iar locurile umbrite, întunecate, erau pline de minunății, nu de teroare.
Ea putea să găsească frumusețe peste tot. Descria două sute de florari aliniați de-a lungul Senei într-o dimineață de duminică în Paris, sau un singur boboc fragil din mijlocul deșertului Gobi, și știai, cumva, că fiecare era la fel de minunat așa cum spunea.
Am sărit ca ars când alarma ceasului deșteptător începu să sune. Era pentru prima dată când stăteam treaz toată noaptea. Am așezat cartea deoparte, m-am îmbrăcat pentru școală și m-am grăbit înapoi acasă, să pot termina mai repede cartea.
Cred că am citit-o de vreo șase sau șapte ori în acel an. Am ajuns chiar să pot aproape recita fragmente cuvânt cu cuvânt. Eram îndrăgostit de acele locuri exotice, îndepărtate, și poate puțin îndrăgostit și de autoare. I-am scris chiar o scrisoare, având destinatarul Miss Priscilla Wallace, Undeva, dar, bineînțeles, veni înapoi.
Apoi, toamna, i-am descoperit pe Robert A. Heinlein și Louis L’Amour, iar un prieten care a văzut Călătorii cu pisicile, mă tachina în legătură cu coperta ei dichisită și cu faptul că era scrisă de o femeie, așa că am pus cartea pe un raft și am uitat de ea de-a lungul anilor.
Nu am văzut niciodată toate acele locuri minu-nate și misterioase despre care scrisese autoarea. Nu am făcut multe lucruri. Nu mi-am făcut un renume. Nu am devenit nici bogat, nici faimos. Nu m-am căsătorit niciodată. Până la 40 de ani, eram gata să admit că niciodată nu mi s-a întâmplat ceva neobișnuit sau captivant. Scrisesem jumătate de roman pe care nu o să-l termin sau vând vreodată, și petrecusem 20 de ani căutând fără succes pe cineva pe care să pot iubi. (Acesta era Pasul Unu; Pasul Doi, să găsesc pe cineva care putea să mă iubească, era probabil chiar mai dificil, dar niciodată nu m-am apropiat de acest pas.)
continuarea în ediția tipărită
1.Dimitrie Gala
Rar am citit ceva mai simplu si mai cald adresat cititorilor anonimi (initial fraieri entuziasti si mai apoi ratati nostalgici) ce isi traiesc o buna parte a vietii (cea mai buna de obicei) in imaginatie.
