Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Nancy Kress,
Așadar, spre dimineață, când umpleam sticlele de ketchup și ascultam radioul pe care Charlie îl fixase de panoul mobil din tavan, se deschide ușa și intră unul dintre ei. Îmi dau seama imediat că este unul din ei – nu există nicio posibilitate să greșești cu privire la acest lucru – chiar dacă este îmbrăcat cu un costum drăguț și cu o pălărie cu boruri în genul celor purtate de Humphrey Bogart în Casablanca. Nu mai este nimeni cu el1, nici vreun profesor universitar, nici vreun funcționar guvernamental ca în show-ul TV de la facultate și nici măcar vreun student. Este cu totul și cu totul singur. Și noi ne aflăm departe de drumul ce duce spre facultate.
Stă în pragul ușii, clipind ușor. Picături de ploaie i se scurg de pe pălărie. Kathy, care trebuia să curețe mașina de cafea în spatele tejghelei, se blochează și se holbează la el, mâna în care ținea filtrul uzat îi rămâne în aer, ca și cum nu ar avea de gând să o mai miște vreodată. Tot atunci Charlie o strigă din bucătărie:
- Hei, Kathy, întrebi tu cine a câștigat trifecta?2
Ea nici măcar nu-i răspunde, ci continuă să se uite fix, cu gura întredeschisă, ca și când ar încerca să țipe, dar a uitat cum. Cuplul în vârstă așezat la o masă în colț, ultimii clienți rămași după terminarea filmului, se opresc din degustarea plăcintei cu cremă de ciocolată și se uită și ei fix. Kathy închide gura și o deschide din nou cu un sunet genul:
- Ah – ăăăăăă ...
Ei bine, asta m-a enervat. Poate că a încercat să spună “bleah” și nu a mai reușit, dar îl văd pe el stând în prag, stropii de ploaie i se preling de pe haine și noi ne uităm lung de parcă ar fi un manechin, nu un client. Și cred că asta nu e bine și poate îl facem chiar să se simtă un pic stânjenit. Nu mi-ar plăcea dacă Kathy s-ar uita așa la mine. Îmi șterg mâinile cu un prosop și mă duc spre el.
- Da, domnule, cu ce vă putem ajuta?
- O masă de o singură persoană, zice el ca și cum restaurantul lui Charlie ar avea una din cele mai bune fripturi din oraș.
Dar presupun că în acel gen de local îi duc pe ei funcționarii guvernamentali. Și pe lângă asta, vocea lui este politicoasă și ușor de înțeles, cu accent, dar nu atât de prost cum unii oameni îl obțin în facultate. Înțeleg ce spune. Îl conduc la o masă în colț, față în față cu cuplul în vârstă, care vine în fiecare vineri seară fără să lase vreodată bacșiș.
Se așează încet. Observ că își ține mâinile în poală, dar nu aș putea spune că este din cauză că nu știe ce să facă cu ele sau că se gândește că nu vreau să le văd. Am văzut imaginile de aproape de la TV – nu arată chiar așa de ciudat pentru mine cum arată pentru alții. Charlie spune că îi întorc stomacul pe dos, dar eu nu îmi dau seama. Ai crede că a văzut lucruri mai urâte în Vietnam. Povestește tot timpul ca și când ar fi văzut multe și uneori chiar îl credem.
- Doriți cafea, domnule? întreb eu.
El face un fel de mișcare cu ochii. Nu pot să spun care este semnificația.
- Nu, mulțumesc. Nu pot să beau cafea.
Îmi spun că este bine, deoarece îmi amintesc imediat că Kathy scosese filtrul. Dar apoi spune:
- Aș dori niște salată verde, vă rog. Fără sos, vă rog.
Stropii de ploaie încă i se mai preling de pe pălărie. Bănuiesc că oamenii ăia din guvern nu i-au spus niciodată să-și dea jos pălăria într-un restaurant. Acest lucru mă amuză într-un fel și mă face să mă simt foarte curajoasă. Acest tip politicos, cu pielea albastră, nu va bate pe nimeni la cap.
continuarea în ediția tipărită
Stă în pragul ușii, clipind ușor. Picături de ploaie i se scurg de pe pălărie. Kathy, care trebuia să curețe mașina de cafea în spatele tejghelei, se blochează și se holbează la el, mâna în care ținea filtrul uzat îi rămâne în aer, ca și cum nu ar avea de gând să o mai miște vreodată. Tot atunci Charlie o strigă din bucătărie:
- Hei, Kathy, întrebi tu cine a câștigat trifecta?2
Ea nici măcar nu-i răspunde, ci continuă să se uite fix, cu gura întredeschisă, ca și când ar încerca să țipe, dar a uitat cum. Cuplul în vârstă așezat la o masă în colț, ultimii clienți rămași după terminarea filmului, se opresc din degustarea plăcintei cu cremă de ciocolată și se uită și ei fix. Kathy închide gura și o deschide din nou cu un sunet genul:
- Ah – ăăăăăă ...
Ei bine, asta m-a enervat. Poate că a încercat să spună “bleah” și nu a mai reușit, dar îl văd pe el stând în prag, stropii de ploaie i se preling de pe haine și noi ne uităm lung de parcă ar fi un manechin, nu un client. Și cred că asta nu e bine și poate îl facem chiar să se simtă un pic stânjenit. Nu mi-ar plăcea dacă Kathy s-ar uita așa la mine. Îmi șterg mâinile cu un prosop și mă duc spre el.
- Da, domnule, cu ce vă putem ajuta?
- O masă de o singură persoană, zice el ca și cum restaurantul lui Charlie ar avea una din cele mai bune fripturi din oraș.
Dar presupun că în acel gen de local îi duc pe ei funcționarii guvernamentali. Și pe lângă asta, vocea lui este politicoasă și ușor de înțeles, cu accent, dar nu atât de prost cum unii oameni îl obțin în facultate. Înțeleg ce spune. Îl conduc la o masă în colț, față în față cu cuplul în vârstă, care vine în fiecare vineri seară fără să lase vreodată bacșiș.
Se așează încet. Observ că își ține mâinile în poală, dar nu aș putea spune că este din cauză că nu știe ce să facă cu ele sau că se gândește că nu vreau să le văd. Am văzut imaginile de aproape de la TV – nu arată chiar așa de ciudat pentru mine cum arată pentru alții. Charlie spune că îi întorc stomacul pe dos, dar eu nu îmi dau seama. Ai crede că a văzut lucruri mai urâte în Vietnam. Povestește tot timpul ca și când ar fi văzut multe și uneori chiar îl credem.
- Doriți cafea, domnule? întreb eu.
El face un fel de mișcare cu ochii. Nu pot să spun care este semnificația.
- Nu, mulțumesc. Nu pot să beau cafea.
Îmi spun că este bine, deoarece îmi amintesc imediat că Kathy scosese filtrul. Dar apoi spune:
- Aș dori niște salată verde, vă rog. Fără sos, vă rog.
Stropii de ploaie încă i se mai preling de pe pălărie. Bănuiesc că oamenii ăia din guvern nu i-au spus niciodată să-și dea jos pălăria într-un restaurant. Acest lucru mă amuză într-un fel și mă face să mă simt foarte curajoasă. Acest tip politicos, cu pielea albastră, nu va bate pe nimeni la cap.
continuarea în ediția tipărită
