Colectia de povestiri sci-fi

Locuieşte în Tahlequah, Oklahoma, dar şi-a petrecut mult timp în vestul Arizonei, unde are loc acţiunea povestirii „Dry Bones”. A apărut ca scriitor, la începutul anilor '80, cu două comedii de istorie alternativă. S-a orientat apoi spre mystery şi suspans, producând câteva scrieri de succes. Vechiul său prieten Roger Zelazny este cel care l-a convins să scrie science fiction. Povestirile sale au apărut în diverse reviste şi în antologii de succes şi i-au câştigat o binemeritată reputaţie ca fiind unul dintre cei mai buni scriitori de short stories din ultimii ani, aducându-i şi două premii Sidewise Awards for Best Alternate History. Despre povestirea de faţă, care a fost finalistă la premiile Nebula în 2006 zice: „Singurul lucru pe care îl pot spune este că se referă la o subcategorie veche, dar rar văzută a SF-ului: Marile descoperiri ştiinţifice pierdute.”

Era o zi fierbinte de vară şi stăteam sub copacul acela mare de pe marginea drumului, de unde, de obicei, luam autobuzul în timpul şcolii, când Wendell Haney urcă cu bicicleta şi-mi spuse că cineva a găsit un schelet într-o peşteră, jos în Văgăuna Lunii.
- Pe bune, spuse el. Verişoara mea, Wilma Jean, locuieşte în oraş. Tocmai a trecut pe la noi şi i-a spus mamei.
Am lăsat benzile desenate cu Plastic Man pe care le citeam.
- Vrei să zici un schelet uman? am întrebat neîncrezător.
Wendell făcu o faţă impacientată.
- Bineînţeles că unul uman, spuse el. Ce ai crezut?
Era un copil slăbănog, avea capul mare şi ochii bulbucaţi ca la broască, iar atunci când era încântat de ceva, ca acum, arăta destul de ciudat. Era cu doar un an mai mic decât mine, dar tocmai împlinisem treisprezece luna trecută, iar unul de doisprezece mi se părea un puşti.
- Hai, Ray, nu vrei să mergi să vezi? spuse el. Toată lumea e acolo jos, şeriful şi ceilalţi.
Cum era de aşteptat, când am întors capul, am văzut un nor de praf în depărtare, deasupra păşunii lui Tobe Nelson, acolo unde drumul pietruit cotea la vale spre Vagăuna Lunii. O camionetă vira, ieşind de pe drum.
M-am ridicat.
- Mă duc să-mi iau bicicleta, i-am spus. Du-te înainte, că te ajung din urmă.
M-am întors acasă, sperând că mama nu mă văzuse vorbind cu Wendell. Nu vroia să am nimic de-a face cu el pentru că, spunea ea, familia lui era de condiţie joasă. Locuiau ceva mai sus de noi, pe un drum pietruit, într-o casă veche, ce părea gata-gata să se prăbuşească, iar în curtea din faţă aveau câteva maşini fără roţi. Toată lumea ştia că tatăl lui e un beţiv.
Mama era în spate, în bucătărie, chiar dacă o auzeam prin fereastră fredonând o melodie a lui Johnny Ray, care cânta la radio. Mi-am luat bicicleta din spatele casei şi am tulit-o înainte să mă întrebe unde mă duc şi, probabil, să nu-mi dea voie.

***

L-am ajuns pe Wendell pe la aproape un sfert din drumul care traversa păşunea lui Tobe Nelson. N-a fost prea greu, considerând chestia aia veche şi rugi-nită pe care pedala el. Am încetinit şi am mers împreună restul drumului.
Câmpul era traversat de un drum lung şi fără nici un pic de umbră. Era mai mult o cărare făcută de vaci, cu hopuri şi dâmburi şi praf . Am transpirat bine, pe-dalând prin soare. În capătul celălalt al păşunii, cărarea o lua la vale, spre pârâu, şi puteam să o lăsăm mai uşor, fără să mai pedalăm tot restul drumului. Deja se vedeau o mulţime de maşini şi camionete parcate pe malul pârâului, unde se termina drumul.
La poalele dealului, m-am oprit, m-am dat jos de pe bicicletă, i-am coborât piciorul de sprijin şi l-am aşteptat pe Wendell să-şi sprijine bicicleta de un copac.
O mulţime de oameni, bărbaţi şi femei, stăteau la umbra sălciilor şi a platanilor uriaşi, vorbind şi uitându-se peste pârâu, înspre Văgăuna Lunii.
Văgăuna Lunii era un loc ciudat. Semăna un pic cu ceea ce se numeşte în vest „canion cutie”, doar că era mai mică. Presupun că ai fi putut să-i spui şi defileu. Oricum, se întindea cam jumătate de milă în malul crestei şi se termina într-un crater rotund, cu pereţi înalţi de stâncă de jur împrejur, şi câteva cascade în sezonul ploios.
Am fost şi eu de câteva ori în crater, ca mai toţi copiii de pe aici. Era cam înspăimântător şi nu prea mi-a plăcut. Copacii de pe maluri blocau Soarele, aşa că lumina era slabă şi sumbră, chiar şi într-o zi însorită. Terenul era abrupt şi bolovănos şi era foarte greu să păşeşti.