
de Jack Skillingstead,
Vântul șfichiuia scuterul. Kylie se abținu să se lupte cu mecanismele de comandă. Cu mâna atinse ușor joystick-ul și schimbă direcția către fumul verde gros din Seattle, depășind un canion foarte înalt, din care se vedea lumina fulgerelor. Câmpul de prezervare se întindea pe jumătate de milă peste Elliot Bay, fără a cuprinde nici insulele Vashon sau Blake și nici vreunul din pământurile pustiite.
Se opri pe o platformă de intrare. Ploaia acidă și vântul biciuiau scuterul. Câmpul de prezervare se contura ca un zid uriaș de sticlă verde, gelatinoasă.
Pătrunse în el și fu orbită de apariția bruscă a luminii. Kylie polariză ecranul de la palmtop, lansând în același timp și flapsurile de frânare și se scufundă imediat, pentru a trece razant pe sub suprafața apei golfului.
Linia de orizont și cheiurile arătau exact ca în fotografiile și filmele vechi. După unghiul soarelui estimă ca fiind o oră târzie a dimineții. Era destul de bine. Reduse viteza și o luă ușor înainte. Scuterul înainta pe sub apă. Era întuneric. Își curăță palmtopul. Bule de aer treceau peste plexiglasul gros, ca niște șiraguri de perle argintii.
Bazându-se pe coordonatele reglate dinainte, trecu pe pilot automat. În câteva minute, scuterul se opri la baza unui dig vechi. Kylie aruncă lestul, și scuterul se ridică ca o umbră, săltând la suprafață. Zări o scară și se îndreptă într-acolo.
Transpira în hainele cu care era îmbrăcată. Blugi, bascheți negri, bluză de culoare maroniu-gălbui, pelerină de ploaie. Mediu urban american la începutul se-colului XXI; un Seattle șic.
Opri motorul, își dădu scaunul în spate și deschise trapa. Aerul era tăios și curat, cu iz de apă marină. Răcoarea toamnei în Pacificul de nord-vest. Apa se izbea pieziș de pilonii digului.
Urcă treptele întunecate, pătate de îngrășământ fosil.
Și rămase copleșită de priveliștea orașului intact și a cerului imperturbabil. Putea să simtă vitalitatea miilor de ființe umane în viață, ca un fior electric curgându-i prin vene. Kylie avea nouăsprezece ani și nu mai fusese niciodată martoră la o asemenea zi. Așa stătuseră lucrurile înainte de sfârșitul lumii. Își aminti că se afla acolo ca să distrugă lumea.
Scoase din buzunar o telecomandă pe care o îndreptă spre scuter. Trapa se închise și vehicolul dispăru pentru ochii trecătorilor. Puse la loc telecomanda. Pipăi cu mâna alt buzunar cu fermoar și simți conturul sferei de explozibil. Inima îi bătea nebunește. Sunt aici, își spuse ea.
Se plimbă pe cheiuri, cu simțurile zvâcnind. Se simți copleșită, înghițită, de numărul mare de oameni. Sfârșitul lumii avusese loc într-o sâmbătă, pe 9 noiembrie, 2004. Vedea mai multe ființe umane în viață în imediata sa apropiere decât văzuse în toată viața.
Scoase dispozitivul de localizare din buzunarul de la haină și deschise clăpița. Semăna cu un telefon celular din acea perioadă. Înregistră de îndată un semnal puternic. Aflându-se în mijlocul trotuarului, se întoarse încet spre turnurile înalte, reflectate parcă pe cer, ale orașului, lăsând oamenii să treacă prin jurul ei. Atât de mulți oameni, plimbându-se, făcând skateboard sau jogging, cupluri, familii și oameni singuri, curgând în ambele direcții, și pescăruși care pluteau pe deasupra, și cai înhămați la calești așteptând în frâu (atât de multă viață), și miresmele și aromele traiului îmbelșugat, și sute de mașini și zarva omenească universală și dezordinea, toate aceste nesfârșite și…
- Te simți bine?
Sări în sus. Un tânăr înalt, îmbrăcat cu o haină neagră, se ivi lângă ea. Haina era din piele. Putea să o miroasă.
continuarea în ediția tipărită
