Colectia de povestiri sci-fi

ªcoala nu fãcea parte din preocupãrile mele, dar asta nu însemna cã eram prost. Însemna doar cã aveam mai mult timp liber. În general, îmi pierdeam vremea cu Beeman, scotocind gunoaiele prin tot Oraºul Vechi, cãutând piese metalice, electronice sau ce mai gãseam, pentru a le schimba pe alimente sau alte bunuri ºi servicii. Eram buni la astfel de afaceri.

***
 
Beeman era robot,  avea pielea de pe faþã smulsã, ºi îi puteai vedea pomeþii din plastic ºi auzi bâzâitul ochilor când se miºcau, dar nu avea importanþã pentru mine.  Nu era o problemã  nici pentru el, deoarece Beeman nu pretindea cã este altceva decât un robot. Nu vroia  sã fie un impostor.
Tocmai analizam ce-am gãsit în dupã-amiaza aceea, când am mirosit pentru prima datã Depãrtarea. Contururile cenuºii ale turnurilor din centrul oraºului se dizolvau pe cer ca niºte fantome bolnave, iar deasupra capetelor noastre, sirenele poliþiei þiuiau, invi-zibile în ceaþã. Eu ºi Beeman ne-am lãsat jos, cu spatele lipit de ruinele unui perete de ciment. La picioarele mele erau o conservã de supã de mazãre, nu foarte veche, vreo douã baterii de nouã volþi, o rolã de cablu ºi douã vergele din inox, probabil beþiºoare chinezeºti.
- Bunã afacere, zise Beeman, rostind cuvintele cu un mic clinchet care mã indispunea.
Nu a fãcut acest zgomot dintotdeauna, mã gândeam cã avea ceva stricat la cutia vocalã.
- Cu excepþia supei, am zis eu. O sã i-o duc mamei.
- Mama ta e grasã ºi mãnâncã prea mult.
- Tacã-þi clanþa.
I-am tras cu conserva în cap, dar nu atât de tare încât sã-i las urme. Beeman nu vroia sã fie rãu. Avea doar câteva linii de program prost scrise.
Eram pe punctul de a-i explica faptul cã mama mea nu mânca prea mult, ci chestiile pe care le primea la muncã, în fabrica de pantofi, aveau prea multe grãsimi ºi carbohidraþi. Nu ºtiam cum sã-i explic lui Beeman despre carbohidraþi. Ca o baterie cu prea mult acid, ºi un acid nu prea bun? Deodatã am simþit o rafalã de vânt, dar nu fierbinte ºi umed ca vântul din Oraºul Vechi, ci rãcoros, ca atunci când deschizi frigiderul, dar ciudat ºi sãrat.
- Ce naiba e asta? am întrebat.
Beeman ºi-a activat organele olfactive – credeam cã el o fi fost vreun fel de servitor pe la bucãtãrie înainte sã-ºi piardã faþa ºi sã vinã aici – iar eu mi-am þinut gura cât timp el a analizat situaþia. Dupã un timp, spuse:
- Am sã-þi arãt.
ªi-a ridicat tricoul, pe care îl purta nu ca sã arate a om, ci pentru a proteja de praf crãpãturile de pe corpul sãu, ºi a afiºat din baza sa de date o imagine pe un ecran LCD aflat deasupra deschizãturii de la sfârcul stâng. Imaginea arãta un câmp mare, albastru, ca cerul într-o zi seninã, doar cã fãcut dintr-un lichid, care se rostogolea fãcând spume. Pãsãri albe, curate se aruncau în el. Pãrea o altã lume, goalã, lipsitã de zgomote, fãrã ceaþã sufocantã, fãrã ruine. Era doar liniºte, pânã departe spre orizontul curat.
- E marea, spuse Beeman. Acum mirosim marea.

***

Nu a durat mult. Vântul ciudat dispãru ºi curând se simþi din nou mirosul Oraºului Vechi, iar eu simþeam o durere stranie, ca ºi cum mi se furase ceva. Doream mai multã mare, i-am spus lui Beeman cã aº fi vrut sã putem merge la ocean, iar el ridicã din umeri ºi întrebã:
- De ce sã nu putem?
Erau prea multe motive pentru care nu puteam sã mergem, dar l-am lãsat sã continue: am putea sã intrãm în apã, am putea sã cãutãm crustacee, am putea sã construim o capcanã pentru crabi pe care sã-i gãtim la un foc fãcut din lemnele aduse de apã. Am putea chiar sã pescuim.
- Pescuitul, zise el, e atunci când...
- ªtiu ce e pescuitul. Dacã nu merg la ºcoalã, nu înseamnã cã nu ºtiu nimic.
Am mai vizionat programe ºi am citit, aºa cã ºtiam cã pescuit e atunci când încerci sã prinzi un peºte pãcãlindu-l cu mâncare, doar cã, pe lângã asta, mai este ºi un cârlig periculos, iar când peºtele muºcã ºi se prinde de cârlig, îndepãrtezi peºtele din mediul lui natural, de aceea el moare.
I-am spus cã eram întru totul de acord sã mergem, dar trebuia sã trec pe acasã mai întâi ºi sã iau niºte provizii. De fapt, vroiam sã-l amân pe Beeman, nu intenþionam sã merg nicãieri, ºi cu siguranþã nu pe vreo plajã care putea sã fie la fel de bine ºi pe lunã. Dar nu i-am spus lui Beeman direct, pentru cã, odatã ce mintea lui se blocheazã într-o idee fixã, poate sã fie cu adevãrat enervant. Ca atunci când mi-a spus cã vom ucide dragoni. El avea stocate în memorie niºte poveºti, care ieºeau la suprafaþã uneori ºi pe care le considera adevãrate, aºa cã timp de o sãptãmânã nu am putut face nimic fãrã ca el sã-mi spunã sã fiu atent la dragoni, povestindu-mi ce am face noi dacã am gãsi unul, dragoni în sus, dragoni  în jos, ºi nu s-a oprit pânã când nu a atins din greºealã un cablu neizolat, s-a electrocutat un pic ºi, în fine, a tãcut.
Prin urmare, l-am evitat pe Beeman cea mai mare parte din sãptãmânã. Ceea ce nu a fost distractiv, deoarece fãrã el, nu am gãsit nicio scuzã pentru a nu sta aºa mult timp acasã.
Când mama nu era la fabrica de pantofi legând ºireturi, era pe canapea, uitându-se la televizor. Pe ecran erau tot timpul case care ardeau, palmieri care ardeau, cu flãcãri þâºnind din frunze, ca niºte torþe într-un spectacol cu Frankenstein.