Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de John Kessel,
În timp ce stătea în birou, așteptând – nici ea nu știa ce anume – dr. Evans spera că nu avea să urmeze încă o zi proastă. Simțea nevoia unei țigări și a unei înghițituri de whiskey. Se roti cu scaunul spre storurile trase din spatele biroului, apoi se lăsă pe spate și își duse mâinile la ceafă. Închise ochii și respiră adânc. Aerul care cobora din ventilatorul de pe tavan mirosea a ulei de mașină. Era frig. Simțea răceala doar pe față, căci, în rest, puloverul gros îi ținea de cald. Își simți părul gras. Trecură câteva minute în care nu se gândi la nimic. Apoi se auzi o bătaie în ușă.
- Intră, spuse absentă.
Havelmann intră. Avea trupul puternic al unui atlet retras de curând, părul cărunt, dar des și fața pătrată. La prima vedere, nu părea de șaizeci de ani. Costumul albastru, bine croit, nu mai fusese călcat demult.
- Doamna doctor?
Evans îl privi. Îi venea să-l omoare. Apoi își mută privirea pe birou și își masă fruntea cu mâna.
- Luați loc, îl invită.
Scoase un pachet de țigări din sertar.
- Doriți o țigară?
Bătrânul luă una. Îl privi cu atenție. Ochii săi căprui aveau nuanțe roșiatice. Păreau că-și cer scuze.
- Fumez prea mult, spuse el. Dar nu mă pot lăsa.
Îi oferi foc.
- Tot mai mulți oameni se lasă de fumat pe aici, pe zi ce trece.
Havelmann suflă fumul cu eleganță.
- Cu ce vă pot fi de folos?
- Cu ce vă pot fi eu de folos, domnule? Dar mai întâi aș vrea să jucăm un mic joc.
Evans scoase o batistă din buzunar. Apoi mută un prespapier de bronz, un model în miniatură a Memorialului Lincoln, spre centrul biroului.
- Vreau să fiți atent la ceea ce urmează să fac.
Havelmann zâmbi.
- Nu-mi spuneți. O să-l faceți să dispară, nu-i așa?
Încercă să-l ignore. Acoperi prespapierul cu batista.
- Ce e sub batistă?
- Putem pune pariuri?
- De data asta, nu.
- Un prespapier.
- Minunat. Evans se lăsă pe spate, fermă. Acum vreau să-mi răspundeți la câteva întrebări.
Bătrânul privi curios prin încăpere: la storurile trase, la monitorul și tastatura computerului de lângă perete, la butoanele din colțul biroului. Ochii i se opriră pe oglinda din fața ferestrei.
- Aceea e o oglindă dublă.
- Nu mai spuneți.
- Convorbirea aceasta e înregistrată?
- Are vreo importanță?
- Mi-ar plăcea să știu. Așa e politicos.
- Da, sunteți filmat. Acum, răspundeți la întrebări.
Havelmann păru să se facă mic în fața ostilității ei.
- Desigur.
- Cum vă place aici?
- E în regulă. Puțin cam plictisitor. La o adică, nici măcar nu te poți îmbolnăvi, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Nu am vrut să vă jignesc. Sunt de prea puțin timp aici ca să-mi dau seama.
Evans se legăna încet, înainte, înapoi.
- De unde știți că sunt doctor?
- Păi nu sunteți? Așa am crezut. Aici e un spital, nu-i așa? Mi-am închipuit că, din moment ce m-au trimis să vă văd, trebuie să fiți doctor.
- Așa e. Sunt doctor. Numele meu e Evans.
- Încântat să vă cunosc, doamnă Evans.
Îi venea să-l omoare.
- De când sunteți aici?
Bărbatul își ciupi lobul urechii.
- Păi, azi am venit. Acum două ore. Am vorbit cu asistentele de la infirmerie.
Ar fi dat orice pentru o înghițitură de whiskey. Îl privi printre degete.
- Drăguțe asistente, nu?
- Sunt sigur că-și fac doar meseria.
- Și eu. Spuneți-mi, cu ce vă ocupați înainte de a ajunge aici?
- Eram la serviciu.
- Unde lucrați?
- Am propria mea companie – ITG Computer Systems. Proiectăm programe pentru o grămadă de lume. Suntem aproape să încheiem un contract mare cu Ma Bell. Dacă reușesc asta, o să pot ieși la pensie înainte de a face patruzeci de ani – asta, desigur, dacă Unchiul Sam nu mă va jupui cu impozitele.
Evans notă ceva în carnețelul ei.
- Aveți familie?
Havelmann o privi hotărât. Avea privirea unui proaspăt student, ce nu se potrivea deloc cu vârsta lui. O privea de parcă nu înțelegea ce urmărea cu astfel de întrebări abrupte. Îl urî pentru slăbiciunea lui; asta îi provocă o furie vecină cu nebunia. Era deja o zi proastă și se anunța și mai rău.
- Nu înțeleg ce urmăriți, răspunse Havelmann, cu demnitate. Dar o să repet, deși aveți toate astea în dosarul meu: am soție, Helen și doi copii: Ronnie are nouă ani, iar Susan, cinci. Avem o casă mare și frumoasă și două mașini: un Lincoln și un Porsche. Mă uit la fotbal și nu mănânc mâncare mexicană. Mai doriți și alte informații?
- Da, mult mai multe. În cele din urmă, am să le aflu pe toate. Vocea lui Evans era glacială. Dumneavoastră nu doriți să mă întrebați nimic? Cum ați ajuns aici? Cât o să rămâneți? Cine sunteți?
Vocea lui deveni la fel de rece.
- Știu foarte bine cine sunt.
- Spuneți-mi, cine sunteți?
- Numele meu e Robert Havelmann.
- Corect, spuse doctorița calmă. În ce an suntem?
Havelmann o privi neîncrezător, de parcă se aștepta să fie păcălit.
- Ce tot vorbiți? Suntem în 1984.
- Ce anotimp?
- Primăvara.
- Câți ani aveți? Ce e ascuns sub această batistă?
Havelmann se uită curios la batista de pe birou, ca și cum atunci ar fi văzut-o pentru prima oară. Umerii i se încordară și o privi pe Evans, cu suspiciune.
- De unde vreți să știu?
continuarea în ediția tipărită
