Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Michael Swanwick,
Picătura de ploaie începu să se formeze la nouăzeci de kilometri deasupra Titanului. Luase naștere ca o particulă minusculă de tolin1 aflată în derivă în atmosfera de azot. Dianoacetilena s-a condensat în nucleul de cristalizare, moleculă cu moleculă, până ce a devenit un ciob de gheață într-un nor de miliarde. Acum expediția putea începe.
A fost nevoie de aproape un an pentru ca ciobul de gheață să coboare douăzeci și cinci de kilometri, acolo unde temperatura era suficient de scăzută pentru ca etanul să înceapă procesul de condensare. Dar, odată începută, creșterea a fost rapidă. A fost purtat în jos.
La patruzeci de kilometri altitudine, a fost prins un timp într-un nor de etan. Acolo a continuat să se dezvolte. Din când în când a intrat în coliziune cu altă picătură și și-a tot dublat dimensiunile. În cele din urmă, a ajuns prea grea ca să fie menținută cu ușu-rință de adierile blânde din aer. A căzut.
Căzând, a absorbit metanul și a crescut destul de mare ca să ajungă la viteza de aproape doi metri pe secundă. La douăzeci și șapte de kilometri, a trecut printr-un strat dens de nori de metan. A acumulat mai mult metan și și-a continuat zborul descendent.
Pe măsură ce aerul s-a îndesit, viteza i s-a redus și a început să piardă din materie prin evaporare. La doi kilometri jumătate, când a ieșit din ultimii nori, pierdea din greutate atât de rapid încât nu mai era de așteptat să atingă pământul.
Cu toate acestea continua să cadă spre lanțul montan de la ecuator, unde munții de gheață urcau pe undeva la cinci sute de metri în atmosferă. La doi metri și cu viteza de un metru pe secundă, era cât pe ce să atingă suprafața.
Două mâini s-au năpustit cu o pungă de plastic în sus și au prins picătura înăuntru.
- Te-am prins! strigă O’Brien voioasă.
Închise punga cu fermoarul, a ținut-o în așa fel încât camera video de la casca de protecție să poată citi codul de bare din colț și spuse:
- O picătură de ploaie.
Uneori lucrurile mărunte te fac foarte fericit. Cineva va consacra un an pentru studierea acestei mici picături de ploaie, când Lizzie o va duce acasă. Și era doar Punga 64 din Recipientul de colectare 5. Lizzie urma să stea pe Titan timp suficient ca să adune materialul brut pentru revoluționarea științei plane-tare. Gândul acesta o umplu de bucurie.
A fixat capacul de la cutia de colectare și începu să zburde peste gheața tare ca granitul, călcând prin băltoace și târându-și bocancii de la costumul de astronaut prin pârâiașele de metan ce se scurgeau de pe munte.
- I’m sing-ing in the rain.
Își desfăcu brațele și făcu o piruetă.
- Just sing-ing in the rain!
- Poftim? ..... O’Brien? spuse Alan Greene de pe Clement. Te simți bine?
- Dum-dee-dum-dee-dee-dum-dum, I’m... ceva încă.
- OF, LAS-O ÎN PACE, SPUSE CONSUELO HONG CU UMORUL EI SEC.
Ea se afla în josul Câmpiei, unde metanul clocotea pur și simplu în aer, iar solul era acoperit de tolin dens, cleios. Era, le explica ea lor, ca și cum ai trece, cufundat până la glezne, prin melasă.
- Nu recunoști metoda științifică când auzi despre ea?
- DACĂ SPUI TU, SPUSE ALAN NESIGUR.
El se afla în Clement, controlând expediția și ocupându-se de website. Era un loc confortabil – el nu trebuia să doarmă închis în costum sau să supraviețuiască cu apa reciclată și sticksuri energizante – și nu se gândea că ceilalți știau cât de mult ura aceste aspecte.
- Ce mai este în program? întrebă Lizzie.
- Hm ... păi, mai trebuie lansat robotul submarin. Cum merge, Hong?
- Merge bine. Cred că ajung la mare în vreo două ore.
- Ok, atunci e timpul ca O’Brien să ți se alăture la aterizare. O’Brien, te rog să începi să întinzi balonul și să verifici lista de control pentru echipamentul de protecție.
- Am înțeles.
- Și, în timp ce te ocupi de asta, eu voi răspunde comentariilor verbale de astăzi, de pe web.
Lizzie scoase un oftat și Consuelo arătă limba cu zgomot. În conformitate cu procedura NAFTASA, echipajul de la sol participa la orice webcast. În mod oficial, erau încântați să-și împartășească experiențele publicului. Însă VoiceWeb (în particular, Lizzie se gândea ca fiind Iliternet) îi făceau accesibili și persoanelor care nu dețineau nici cele mai elementare cunoștințe de utilizare a unei tastaturi.
- Bine, bine, bombăni Consuelo.
- Am mai făcut asta o dată, îi aminti Lizzie.
- Bine. Asta e prima dată.
- Ăă, bună, aici BladeNinja43. Mă întrebam ce anume sperați voi să descoperiți acolo.
- Asta este o întrebare foarte bună, minți Alan. Și răspunsul este: Nici noi nu știm! Aceasta este o expediție de descoperire și suntem angajați în ceea ce se numește „știință pură.“ În zilele noastre, de multe ori, cercetarea cea mai pură s-a dovedit a fi extrem de profitabilă. Dar noi nu ne gândim atât de departe. Noi doar sperăm să descoperim ceva cu totul și cu totul neașteptat.
- Oh, Doamne, ce șmecher ești, spuse Lizzie cu mirare.
- Nu voi repeta de pe casetă, spuse Alan cu voioșie. Următorul.
- Aici Mary Schroeder, din Statele Unite. Predau limba engleză la liceu și am vrut să știu, în numele elevilor mei, ce note aveați voi trei când erați de vârsta lor.
Începu Alan:
- Eram un perfecționist, ca să vorbesc deschis. În anul al doilea, în primul semestru, am luat un 9 la chimie și am intrat în panică. Am crezut că s-a terminat lumea. Dar după aceea am întrerupt niște acti-vități extrașcolare, m-am ocupat serios și mi-am mărit nota imediat.
- Eram bună la toate, în afară de literatură franceză, spuse Consuelo.
- Eu aproape că am picat examenele! spuse Lizzie. Toate mi se păreau dificile. Dar mai târziu am decis că vreau să devin astronaut și am reușit. Mi-am dat seama că înseamnă multă muncă. Și acum, uite-mă aici.
- Asta e bine. Mulțumesc, băieți. Al treilea mesaj de la Maria Vasquez.
- Există viață pe Titan?
- Probabil că nu. Este foarte frig aici! 94º Kelvin sunt la fel cu -179º Celsius. Și, cu toate acestea... viața este încăpățânată. A fost găsită sub stratul de gheață al Antarcticii și în apa clocotită din cratere vulcanice submarine. Din acest motiv vom acorda o atenție specială în explorarea adâncimilor mării de etan-metan. Dacă viața este de găsit undeva, acolo este acel undeva.
- Din punct de vedere chimic, spuse Consuelo, condițiile sunt asemănătoare cu atmosfera anoxică de pe Pământ în care a luat naștere prima formă de viață. Mai mult, noi credem că această chimie prebiotică se desfășoară aici de patru miliarde și jumătate de ani. Pentru un specialist în chimie organică ca mine, aceasta este cea mai bună cutie cu jucării din întregul univers. Însă căldura scăzută este o problemă. Reacțiile chimice care au loc cu rapiditate acasă, aici se întâmplă în mii de ani. Este greu de imaginat cum ar putea să ia naștere viața cu un astfel de handicap.
- Ar trebui să fie o viață lentă, spuse Lizzie gânditoare. Vegetativă. „Mai vast decât imperiile și mai lent.“ Ar fi nevoie de milioane de ani ca să ajungă la maturitate. Un singur gând ar putea să aibă nevoie de secole ...
continuarea în ediția tipărită
A fost nevoie de aproape un an pentru ca ciobul de gheață să coboare douăzeci și cinci de kilometri, acolo unde temperatura era suficient de scăzută pentru ca etanul să înceapă procesul de condensare. Dar, odată începută, creșterea a fost rapidă. A fost purtat în jos.
La patruzeci de kilometri altitudine, a fost prins un timp într-un nor de etan. Acolo a continuat să se dezvolte. Din când în când a intrat în coliziune cu altă picătură și și-a tot dublat dimensiunile. În cele din urmă, a ajuns prea grea ca să fie menținută cu ușu-rință de adierile blânde din aer. A căzut.
Căzând, a absorbit metanul și a crescut destul de mare ca să ajungă la viteza de aproape doi metri pe secundă. La douăzeci și șapte de kilometri, a trecut printr-un strat dens de nori de metan. A acumulat mai mult metan și și-a continuat zborul descendent.
Pe măsură ce aerul s-a îndesit, viteza i s-a redus și a început să piardă din materie prin evaporare. La doi kilometri jumătate, când a ieșit din ultimii nori, pierdea din greutate atât de rapid încât nu mai era de așteptat să atingă pământul.
Cu toate acestea continua să cadă spre lanțul montan de la ecuator, unde munții de gheață urcau pe undeva la cinci sute de metri în atmosferă. La doi metri și cu viteza de un metru pe secundă, era cât pe ce să atingă suprafața.
Două mâini s-au năpustit cu o pungă de plastic în sus și au prins picătura înăuntru.
- Te-am prins! strigă O’Brien voioasă.
Închise punga cu fermoarul, a ținut-o în așa fel încât camera video de la casca de protecție să poată citi codul de bare din colț și spuse:
- O picătură de ploaie.
Uneori lucrurile mărunte te fac foarte fericit. Cineva va consacra un an pentru studierea acestei mici picături de ploaie, când Lizzie o va duce acasă. Și era doar Punga 64 din Recipientul de colectare 5. Lizzie urma să stea pe Titan timp suficient ca să adune materialul brut pentru revoluționarea științei plane-tare. Gândul acesta o umplu de bucurie.
A fixat capacul de la cutia de colectare și începu să zburde peste gheața tare ca granitul, călcând prin băltoace și târându-și bocancii de la costumul de astronaut prin pârâiașele de metan ce se scurgeau de pe munte.
- I’m sing-ing in the rain.
Își desfăcu brațele și făcu o piruetă.
- Just sing-ing in the rain!
- Poftim? ..... O’Brien? spuse Alan Greene de pe Clement. Te simți bine?
- Dum-dee-dum-dee-dee-dum-dum, I’m... ceva încă.
- OF, LAS-O ÎN PACE, SPUSE CONSUELO HONG CU UMORUL EI SEC.
Ea se afla în josul Câmpiei, unde metanul clocotea pur și simplu în aer, iar solul era acoperit de tolin dens, cleios. Era, le explica ea lor, ca și cum ai trece, cufundat până la glezne, prin melasă.
- Nu recunoști metoda științifică când auzi despre ea?
- DACĂ SPUI TU, SPUSE ALAN NESIGUR.
El se afla în Clement, controlând expediția și ocupându-se de website. Era un loc confortabil – el nu trebuia să doarmă închis în costum sau să supraviețuiască cu apa reciclată și sticksuri energizante – și nu se gândea că ceilalți știau cât de mult ura aceste aspecte.
- Ce mai este în program? întrebă Lizzie.
- Hm ... păi, mai trebuie lansat robotul submarin. Cum merge, Hong?
- Merge bine. Cred că ajung la mare în vreo două ore.
- Ok, atunci e timpul ca O’Brien să ți se alăture la aterizare. O’Brien, te rog să începi să întinzi balonul și să verifici lista de control pentru echipamentul de protecție.
- Am înțeles.
- Și, în timp ce te ocupi de asta, eu voi răspunde comentariilor verbale de astăzi, de pe web.
Lizzie scoase un oftat și Consuelo arătă limba cu zgomot. În conformitate cu procedura NAFTASA, echipajul de la sol participa la orice webcast. În mod oficial, erau încântați să-și împartășească experiențele publicului. Însă VoiceWeb (în particular, Lizzie se gândea ca fiind Iliternet) îi făceau accesibili și persoanelor care nu dețineau nici cele mai elementare cunoștințe de utilizare a unei tastaturi.
- Bine, bine, bombăni Consuelo.
- Am mai făcut asta o dată, îi aminti Lizzie.
- Bine. Asta e prima dată.
- Ăă, bună, aici BladeNinja43. Mă întrebam ce anume sperați voi să descoperiți acolo.
- Asta este o întrebare foarte bună, minți Alan. Și răspunsul este: Nici noi nu știm! Aceasta este o expediție de descoperire și suntem angajați în ceea ce se numește „știință pură.“ În zilele noastre, de multe ori, cercetarea cea mai pură s-a dovedit a fi extrem de profitabilă. Dar noi nu ne gândim atât de departe. Noi doar sperăm să descoperim ceva cu totul și cu totul neașteptat.
- Oh, Doamne, ce șmecher ești, spuse Lizzie cu mirare.
- Nu voi repeta de pe casetă, spuse Alan cu voioșie. Următorul.
- Aici Mary Schroeder, din Statele Unite. Predau limba engleză la liceu și am vrut să știu, în numele elevilor mei, ce note aveați voi trei când erați de vârsta lor.
Începu Alan:
- Eram un perfecționist, ca să vorbesc deschis. În anul al doilea, în primul semestru, am luat un 9 la chimie și am intrat în panică. Am crezut că s-a terminat lumea. Dar după aceea am întrerupt niște acti-vități extrașcolare, m-am ocupat serios și mi-am mărit nota imediat.
- Eram bună la toate, în afară de literatură franceză, spuse Consuelo.
- Eu aproape că am picat examenele! spuse Lizzie. Toate mi se păreau dificile. Dar mai târziu am decis că vreau să devin astronaut și am reușit. Mi-am dat seama că înseamnă multă muncă. Și acum, uite-mă aici.
- Asta e bine. Mulțumesc, băieți. Al treilea mesaj de la Maria Vasquez.
- Există viață pe Titan?
- Probabil că nu. Este foarte frig aici! 94º Kelvin sunt la fel cu -179º Celsius. Și, cu toate acestea... viața este încăpățânată. A fost găsită sub stratul de gheață al Antarcticii și în apa clocotită din cratere vulcanice submarine. Din acest motiv vom acorda o atenție specială în explorarea adâncimilor mării de etan-metan. Dacă viața este de găsit undeva, acolo este acel undeva.
- Din punct de vedere chimic, spuse Consuelo, condițiile sunt asemănătoare cu atmosfera anoxică de pe Pământ în care a luat naștere prima formă de viață. Mai mult, noi credem că această chimie prebiotică se desfășoară aici de patru miliarde și jumătate de ani. Pentru un specialist în chimie organică ca mine, aceasta este cea mai bună cutie cu jucării din întregul univers. Însă căldura scăzută este o problemă. Reacțiile chimice care au loc cu rapiditate acasă, aici se întâmplă în mii de ani. Este greu de imaginat cum ar putea să ia naștere viața cu un astfel de handicap.
- Ar trebui să fie o viață lentă, spuse Lizzie gânditoare. Vegetativă. „Mai vast decât imperiile și mai lent.“ Ar fi nevoie de milioane de ani ca să ajungă la maturitate. Un singur gând ar putea să aibă nevoie de secole ...
continuarea în ediția tipărită
1.hnu
Si "The Very Pulse of the Machine" si "The Dog Said Bow Wow" au aparut in romaneste. Cea dintii, in 2001, in FICTIUNI 4, in traducerea lui Radu Pavel Gheo, cea de-a doua in 2004 in Lumi Virtuale. Just so you know :)
