Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Kim Stanley Robinson,
Era un copil marțian, slab, înalt, timid și ghebos. Legănat ca un cățel. Nici nu știu când l-au pus să joace în baza a treia. După aceea m-au pus și pe mine la shortstop1 și eu sunt stângaci. Și nici nu pot să prind mingea la sol. Dar sunt american, așa că iată-mă-s acolo. Iată ce înseamnă să înveți un joc la TV. Unele lucruri sunt atât de evidente, că oamenii nici nu se mai gândesc să le menționeze. Ca de exemplu să nu pui niciodată un stângaci la shortstop. Dar pe Marte se juca după reguli noi. Unii marțieni îndrăgi-seră foarte mult jocul de baseball, își comandaseră echipamentul, s-au rostogolit pe niște terenuri și au ieșit cum au intrat.
În același mod, și eu cu copilul acesta, Gregor, chinuiam partea stângă a terenului „interior“. El părea atât de tânăr că l-am întrebat câți ani are și mi-a răspuns că opt ani, și mă gândii: „Dumnezeule nu ești chiar atât de tânăr“, însă mi-am dat seama că se refe-rea, bineînțeles, la anii marțieni, deci avea în jur de șaisprezece sau șaptesprezece, dar părea mai tânăr. Se mutase recent la Argyre și locuia la comun cu rude și prieteni, niciodată nu am înțeles asta clar, pentru că îmi părea a fi destul de singuratic. Niciodată nu lipsise de la antrenament, chiar dacă era cel mai prost jucător dintr-o echipă groaznică și se vedea că era descurajat din cauza tuturor greșelilor și situațiilor sale de strike-out2. Mă întrebam de ce a mai venit. Și era așa de timid și de ghebos și mai avea și acnee. Era împiedicat, roșea și vorbea nedeslușit – într-un cuvânt, le avea pe toate.
Mai mult, nici engleza nu era prima lui limbă, ci armeana sau moraviana, ceva de genul ăsta. Oricum, ceva ce nimeni altcineva nu vorbește, în afară de o pereche mai în vârstă de la locuința sa comună. Așa că mormăia în ceea ce trecea drept engleză pe Marte, și uneori folosea un soft de traducere, însă, în gene-ral, evita situațiile în care era nevoit să converseze. Deci făcea greșeală după greșeală. Cred că eram destul de impresionanți împreună – eu care îi eram până la talie, și amândoi lăsând mingile de la sol să treacă pe lângă noi de parcă ni se făcuseră vrăji. Sau mai mult, doborându-le la pământ și urmărindu-le de jur împrejur și apoi plasându-le dincolo de primul baseman. Făceam foarte rar un out3 . Ar fi fost bătător la ochi, dacă nu ar fi făcut toată lumea la fel. Jocul de baseball pe Marte era un joc cu scoruri mari.
Oricum era frumos. Era ca un vis, să știți. Înainte de toate să vă spun de linia de orizont. Când te afli pe un câmp neted ca Argyre, este o distanță de numai trei mile în loc de șase. Este foarte vizibil pentru ochiul unui pământean. Iar “diamantele“4 au terenuri interioare de dimensiuni normale, dar în schimb, terenurile exterioare sunt imense. Pe terenul echipei mele, erau nouă sute de picioare până la centru, șapte sute până la liniile de demarcație. De la tabela de bordaj, din picioare, parapetul exterior se vedea ca o linie mică verde în depărtare, sub un cer purpuriu, aproape de linia orizontului – adică ce vreau eu să vă spun este că „diamantul“ jocului de baseball acope-rea întreaga lume vizibilă. Era atât de extraordinar.
Ei jucau cu patru extreme, ca la softball, dar chiar și așa, culoarele între ei erau late din cauza terenului mare. Iar aerul era tot așa de rarefiat ca la tabăra de pe Muntele Everest, iar gravitația ajungea, să zicem, abia la 380. Ca urmare, mingea zboară ca o minge de golf lovită de un jucător solid. Chiar și la terenuri atât de mari, aveau loc totuși un număr de home runs5 la fiecare joc. Nu prea multe aruncări dincolo de teren pe Marte. Oricum, nu până am început eu să joc.
Am ajuns acolo, după ce am urcat pe Olympus Mons, ca să-i ajut să pună bazele unui nou institut în știința solului. Nu au ajuns și pe micile ecrane. La început urcam pe Munții Charitum în timpul meu liber, dar, după aceea, am căzut pradă jocului de baseball, care mi-a ocupat tot timpul.
- Bine, voi juca, am spus când m-au întrebat. Dar nu voi fi antrenor. Nu-mi place să le spun oamenilor ce să facă.
Așa că am început prin a face cu restul echipei exerciții de fotbal, încălzindu-ne toți mușchii corpului. Apoi Werner a început să facă antrenament în terenul interior, iar eu cu Gregor am început să exersăm niște mișcări de aruncare și prindere. Eram ca niște matadori. Din când în când, puneam piedică unuia și aruncam, și uneori, primul baseman, care avea puțin peste doi metri înălțime și era puternic ca un taur, ne prindea de gât și ne plesneam mănușile. Făcând aceste lucruri zi de zi, Gregor a ajuns să nu mai fie așa rezervat cu mine, deși nu prea mult. Și am observat că arunca mingea al naibii de tare. Brațul lui era lung cât mine și parcă fără oase. Era așa de dezlânat că reușea să trimită mingea foarte sus. Câteodată mingea încă se mai înălța și după ce trecea pe deasupra primului baseman, dar se mișca, fără nicio îndoială. Începusem să mă gândesc că motivul pentru care venise el în echipă, pe lângă cel de a fi lângă oameni cu care să nu trebuiască să vorbească, era de a avea șansa să arunce cu putere mare. Am mai observat că nu era atât de timid, pe cât era de morocănos. Sau ambele.
continuarea în ediția tipărită
În același mod, și eu cu copilul acesta, Gregor, chinuiam partea stângă a terenului „interior“. El părea atât de tânăr că l-am întrebat câți ani are și mi-a răspuns că opt ani, și mă gândii: „Dumnezeule nu ești chiar atât de tânăr“, însă mi-am dat seama că se refe-rea, bineînțeles, la anii marțieni, deci avea în jur de șaisprezece sau șaptesprezece, dar părea mai tânăr. Se mutase recent la Argyre și locuia la comun cu rude și prieteni, niciodată nu am înțeles asta clar, pentru că îmi părea a fi destul de singuratic. Niciodată nu lipsise de la antrenament, chiar dacă era cel mai prost jucător dintr-o echipă groaznică și se vedea că era descurajat din cauza tuturor greșelilor și situațiilor sale de strike-out2. Mă întrebam de ce a mai venit. Și era așa de timid și de ghebos și mai avea și acnee. Era împiedicat, roșea și vorbea nedeslușit – într-un cuvânt, le avea pe toate.
Mai mult, nici engleza nu era prima lui limbă, ci armeana sau moraviana, ceva de genul ăsta. Oricum, ceva ce nimeni altcineva nu vorbește, în afară de o pereche mai în vârstă de la locuința sa comună. Așa că mormăia în ceea ce trecea drept engleză pe Marte, și uneori folosea un soft de traducere, însă, în gene-ral, evita situațiile în care era nevoit să converseze. Deci făcea greșeală după greșeală. Cred că eram destul de impresionanți împreună – eu care îi eram până la talie, și amândoi lăsând mingile de la sol să treacă pe lângă noi de parcă ni se făcuseră vrăji. Sau mai mult, doborându-le la pământ și urmărindu-le de jur împrejur și apoi plasându-le dincolo de primul baseman. Făceam foarte rar un out3 . Ar fi fost bătător la ochi, dacă nu ar fi făcut toată lumea la fel. Jocul de baseball pe Marte era un joc cu scoruri mari.
Oricum era frumos. Era ca un vis, să știți. Înainte de toate să vă spun de linia de orizont. Când te afli pe un câmp neted ca Argyre, este o distanță de numai trei mile în loc de șase. Este foarte vizibil pentru ochiul unui pământean. Iar “diamantele“4 au terenuri interioare de dimensiuni normale, dar în schimb, terenurile exterioare sunt imense. Pe terenul echipei mele, erau nouă sute de picioare până la centru, șapte sute până la liniile de demarcație. De la tabela de bordaj, din picioare, parapetul exterior se vedea ca o linie mică verde în depărtare, sub un cer purpuriu, aproape de linia orizontului – adică ce vreau eu să vă spun este că „diamantul“ jocului de baseball acope-rea întreaga lume vizibilă. Era atât de extraordinar.
Ei jucau cu patru extreme, ca la softball, dar chiar și așa, culoarele între ei erau late din cauza terenului mare. Iar aerul era tot așa de rarefiat ca la tabăra de pe Muntele Everest, iar gravitația ajungea, să zicem, abia la 380. Ca urmare, mingea zboară ca o minge de golf lovită de un jucător solid. Chiar și la terenuri atât de mari, aveau loc totuși un număr de home runs5 la fiecare joc. Nu prea multe aruncări dincolo de teren pe Marte. Oricum, nu până am început eu să joc.
Am ajuns acolo, după ce am urcat pe Olympus Mons, ca să-i ajut să pună bazele unui nou institut în știința solului. Nu au ajuns și pe micile ecrane. La început urcam pe Munții Charitum în timpul meu liber, dar, după aceea, am căzut pradă jocului de baseball, care mi-a ocupat tot timpul.
- Bine, voi juca, am spus când m-au întrebat. Dar nu voi fi antrenor. Nu-mi place să le spun oamenilor ce să facă.
Așa că am început prin a face cu restul echipei exerciții de fotbal, încălzindu-ne toți mușchii corpului. Apoi Werner a început să facă antrenament în terenul interior, iar eu cu Gregor am început să exersăm niște mișcări de aruncare și prindere. Eram ca niște matadori. Din când în când, puneam piedică unuia și aruncam, și uneori, primul baseman, care avea puțin peste doi metri înălțime și era puternic ca un taur, ne prindea de gât și ne plesneam mănușile. Făcând aceste lucruri zi de zi, Gregor a ajuns să nu mai fie așa rezervat cu mine, deși nu prea mult. Și am observat că arunca mingea al naibii de tare. Brațul lui era lung cât mine și parcă fără oase. Era așa de dezlânat că reușea să trimită mingea foarte sus. Câteodată mingea încă se mai înălța și după ce trecea pe deasupra primului baseman, dar se mișca, fără nicio îndoială. Începusem să mă gândesc că motivul pentru care venise el în echipă, pe lângă cel de a fi lângă oameni cu care să nu trebuiască să vorbească, era de a avea șansa să arunce cu putere mare. Am mai observat că nu era atât de timid, pe cât era de morocănos. Sau ambele.
continuarea în ediția tipărită
