Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Robert Onopa,
Ca și mine, cei doi tovarăși ai mei mai în vârstă au supraviețuit soțiilor, dar eu eram nou în Arcadia. Cred că știți ce fel de loc ar fi acesta, ceva între un sanatoriu și o morgă: pereți pastelați, împodobiți cu poze ale unor dealuri unduitoare în rame antice de “calitate”, o sănătoasă mobilă de plastic, cu o podea din gresie ce, neapărat, necesită cât mai puțină îngrijire. În acea după-amiază, la holograma digitală din colțul camerei pline de soare, se difuza “Tânărul și bătrânul”, o telenovelă la modă, ce îl avea în rol principal pe bătrânul Macaulay Caulkin, ale cărui culori, deja trecute, erau spălate de strălucirea rezelor de soare, în așa fel încât acum părea transparent. Aerul era dantelat de mirosurile de antiseptic și urină. Un zgomot distant și conversațiile indistincte ale bătrânilor își făceau simțite ecourile în aparatul de auzit, pe care îl purtam ca pe o șapcă de baseball.
Ieșisem din spital, după o perioadă lungă, în care, lăsând surzenia totală la o parte, o tulburare de mișcare, asemănătoare Parkinsonului, mă storcea de tot ce aveam mai bun. Eu și Pinkie nu am avut copii. După lunga carieră de medic psihiatru, se părea că mă mutasem în ultima mea casă.
- Plictisit? m-a întrebat Kaplan din scaunul său cu rotile.
- Glumești? Am fost agent la Hollywood. Plictisit? E atât de plictisitor aici, încât cred că e o boală în sine, nu crezi?
- Dovada este admisă de instanță, a spus Judecătorul Ortiz de pe canapeaua pe care stătea, fluturând bastonul în dungi roșii și albe. Punctul de la laserul de ghidare de pe el zbura prin cameră ca o muscă.
- Am avut medicamente care puteau să mă ajute să dorm, mi-am amintit eu din zilele în care încă îmi practicam meseria. Dar, bine, poate, într-adevăr, e o nouă boală asta. Întrebarea este care ar fi alternativa? Suntem handicapați și, practic, incompetenți. Legea nu ne dă voie să plecăm.
- Nu e întru totul adevărat, a spus Kaplan. Domnule Judecător, spune-i despre geropozi.
- Geropozi?
Judecătorul mi-a făcut semn să tac, în timp ce, din spate, se apropia un asistent ce împingea un căruț care zdrăngănea a plastic și sticlă. Știam deja că îl cheamă Dennis, avea părul de culoarea paiului și un gât mai lat decât urechile sale. Mi-a dat nenorocitele pastile de dopamină într-o cupă mică de plastic și a bătut ușor stylusul de fișa pe care o avea în mână.
- NU TE-AM VĂZUT ASEARĂ LA LUAU, DOCTORE! a țipat Dennis, ca și cum aparatul meu auditiv ar fi fost defect.
- Asta pentru că am trăit în Hawaii în timpul Războiului Australian, am bombănit, uitându-mă la mâna care îmi tremura, împrăștiind apa din pahar. O seară Luau aici ar fi chiar patetică. Ca Hawaii fără plajă.
- Exact, m-a susținut Judecătorul Ortiz.
Kaplan și-a învârtit scaunul său cu rotile, abia evitând fluierul piciorului lui Dennis.
- O noapte la casino, dar fără bani, s-a băgat și el în discuție. Sau o producție filamă, fără canapea.
Dennis, care se enervase puțin, și-a pus fișa pe cărucior.
- Se apropie Valentine Day, a spus el cu ingenio-zitate. Să vedem. Asta ar însemna sex fără...
Kaplan s-a încordat și l-a atins cu o mișcare rapidă înapoi a căruțului.
- Re...stricții..., a sâsâit Dennis când a putut să vorbească. O să vorbesc cu...sora Tucker... să...vă pună restricții...pentru toți la...sala de recreații.
Când, în sfârșit, eram singuri din nou, Kaplan s-a apropiat de judecător.
- În regulă. Spune-i despre geropozi. Doctorul a fost în spital.
- Bine, a spus Judecătorul. Decizia Curții Supreme de luna trecută. Dosarul civil privind AARP. Ai dreptate; legea spune că nu putem părăsi instituția ca indivizi – pericol pentru noi înșine, neputincioși, toată porcăria asta. Dar Curtea a decis că orice grup de bătrâni infirmi, ale căror capacități fizice și mentale combinate constituie atributele unei singure și competente persoane, sunt, împreună în drept să acționeze ca un individ, ca o singură ființă umană, așa cum este definită aceasta din punct de vedere legal.
- Un geropod, a intervenit Kaplan. Liber ca o gaiță albastră.
- Justiție în termenii lui Kirkpatrick, a spus Ortiz, eu sunt orb, dar Kaplan poate vedea. El e într-un scaun cu rotile, dar tu te poți deplasa. De fapt, tu ești cel care ne va asigura mobilitatea.
- Eu?
- Am căutat demult pe cineva ca tine. Desigur ești complet surd fără șepcuța ta și tremuri tot timpul...
- Parkinson...
- Deci și tu ai nevoie de ajutor. Dar împreună, cred că avem cam toate piesele.
- Și unde am merge, în cazul ăsta?
- Domnul Kaplan are o „misiune arzătoare”, mi-a spus Judecătorul, clătinând încet capul.
- Fiica mea, Monica, a început Kaplan să explice, are aproape cincizeci de ani. Acum cinci ani s-a măritat cu un client de-al meu, „Cizme” Bacci. Ăla din talk-showul de pe Lună. Ți-l amintești? Purta tot timpul niște cizme argintii? Acum, pentru că am avut un atac, m-am internat într-un centru de recuperare și nenorocitul m-a convins să trec casa din Brentwood pe numele lui. După ce am ieșit de la recuperare, în loc să mă ducă în casa mea, m-a pus într-un scaun cu rotile, m-a înghesuit în mașina sa sport și m-a târât aici.
- E timpul pentru răzbunare, a spus Judecătorul Ortiz, împingându-se în baston în timp ce se ridica de pe canapea. Ești de partea noastră?
Un sunet ascuțit de animal, ca un lătrat, a venit dintr-odată din direcția holului. Mi-am reglat apara-tul, simțindu-mă puțin slăbit. Tovarășii mei nu mi-au făcut impresia că ar fi stabili, dar...
- Ăla e cumva un câine?
- Nu, e un terrier Yorkshire. Ziua terapiei cu ajutorul animalelor.
Mie îmi plac animalele, dar tocmai mi-am amintit cum, săptămâna trecută, un purceluș dolofan și-a făcut nevoile pe podeaua din bibliotecă.
- Sunt alături de voi, domnilor. Hai s-o facem.
Așa că, a doua zi, tremurând și sprijinindu-mă de targă, aveam aerul proaspăt doar la câțiva metri distanță. Dennis ne scana fișele în server încruntat, cu sora Tucker uitându-i-se peste umăr. Pentru că eram îmbrăcați în haine de stradă, cei doi parteneri ai mei în niște costume vechi, iar eu într-o jachetă cu multe șnururi, am adunat în jurul nostru un mic grup de gură-cască. Era Agnes Dorchester cu spatele ei cocoșat și cămașa de noapte albastră, Ted Makelena, cu buzunarele de la halat pline de dulciuri, Marjorie Walters cu ridicolul ei costum de curse.
Sora Tucker făcea grimase din spatele biroului înalt.
- Dar el ce caută aici? a întrebat ea, arătând spre targa pe care m-a pus Kaplan să o împing.
- El e cu noi. Tiger Montelban, a spus Judecătorul Ortiz. Chiar și eu mi-l aminteam pe acest playboy al ecranului. A fost cel mai productiv client al lui Kaplan.
- Datele medicale sunt în ordine, dar el ce face în „podul” ăsta al vostru? E comatos de un an.
- El poate face pipi, iar eu nu, a intervenit Kaplan. Vrei să îmi vezi cateterul?
continuarea în ediția tipărită
Ieșisem din spital, după o perioadă lungă, în care, lăsând surzenia totală la o parte, o tulburare de mișcare, asemănătoare Parkinsonului, mă storcea de tot ce aveam mai bun. Eu și Pinkie nu am avut copii. După lunga carieră de medic psihiatru, se părea că mă mutasem în ultima mea casă.
- Plictisit? m-a întrebat Kaplan din scaunul său cu rotile.
- Glumești? Am fost agent la Hollywood. Plictisit? E atât de plictisitor aici, încât cred că e o boală în sine, nu crezi?
- Dovada este admisă de instanță, a spus Judecătorul Ortiz de pe canapeaua pe care stătea, fluturând bastonul în dungi roșii și albe. Punctul de la laserul de ghidare de pe el zbura prin cameră ca o muscă.
- Am avut medicamente care puteau să mă ajute să dorm, mi-am amintit eu din zilele în care încă îmi practicam meseria. Dar, bine, poate, într-adevăr, e o nouă boală asta. Întrebarea este care ar fi alternativa? Suntem handicapați și, practic, incompetenți. Legea nu ne dă voie să plecăm.
- Nu e întru totul adevărat, a spus Kaplan. Domnule Judecător, spune-i despre geropozi.
- Geropozi?
Judecătorul mi-a făcut semn să tac, în timp ce, din spate, se apropia un asistent ce împingea un căruț care zdrăngănea a plastic și sticlă. Știam deja că îl cheamă Dennis, avea părul de culoarea paiului și un gât mai lat decât urechile sale. Mi-a dat nenorocitele pastile de dopamină într-o cupă mică de plastic și a bătut ușor stylusul de fișa pe care o avea în mână.
- NU TE-AM VĂZUT ASEARĂ LA LUAU, DOCTORE! a țipat Dennis, ca și cum aparatul meu auditiv ar fi fost defect.
- Asta pentru că am trăit în Hawaii în timpul Războiului Australian, am bombănit, uitându-mă la mâna care îmi tremura, împrăștiind apa din pahar. O seară Luau aici ar fi chiar patetică. Ca Hawaii fără plajă.
- Exact, m-a susținut Judecătorul Ortiz.
Kaplan și-a învârtit scaunul său cu rotile, abia evitând fluierul piciorului lui Dennis.
- O noapte la casino, dar fără bani, s-a băgat și el în discuție. Sau o producție filamă, fără canapea.
Dennis, care se enervase puțin, și-a pus fișa pe cărucior.
- Se apropie Valentine Day, a spus el cu ingenio-zitate. Să vedem. Asta ar însemna sex fără...
Kaplan s-a încordat și l-a atins cu o mișcare rapidă înapoi a căruțului.
- Re...stricții..., a sâsâit Dennis când a putut să vorbească. O să vorbesc cu...sora Tucker... să...vă pună restricții...pentru toți la...sala de recreații.
Când, în sfârșit, eram singuri din nou, Kaplan s-a apropiat de judecător.
- În regulă. Spune-i despre geropozi. Doctorul a fost în spital.
- Bine, a spus Judecătorul. Decizia Curții Supreme de luna trecută. Dosarul civil privind AARP. Ai dreptate; legea spune că nu putem părăsi instituția ca indivizi – pericol pentru noi înșine, neputincioși, toată porcăria asta. Dar Curtea a decis că orice grup de bătrâni infirmi, ale căror capacități fizice și mentale combinate constituie atributele unei singure și competente persoane, sunt, împreună în drept să acționeze ca un individ, ca o singură ființă umană, așa cum este definită aceasta din punct de vedere legal.
- Un geropod, a intervenit Kaplan. Liber ca o gaiță albastră.
- Justiție în termenii lui Kirkpatrick, a spus Ortiz, eu sunt orb, dar Kaplan poate vedea. El e într-un scaun cu rotile, dar tu te poți deplasa. De fapt, tu ești cel care ne va asigura mobilitatea.
- Eu?
- Am căutat demult pe cineva ca tine. Desigur ești complet surd fără șepcuța ta și tremuri tot timpul...
- Parkinson...
- Deci și tu ai nevoie de ajutor. Dar împreună, cred că avem cam toate piesele.
- Și unde am merge, în cazul ăsta?
- Domnul Kaplan are o „misiune arzătoare”, mi-a spus Judecătorul, clătinând încet capul.
- Fiica mea, Monica, a început Kaplan să explice, are aproape cincizeci de ani. Acum cinci ani s-a măritat cu un client de-al meu, „Cizme” Bacci. Ăla din talk-showul de pe Lună. Ți-l amintești? Purta tot timpul niște cizme argintii? Acum, pentru că am avut un atac, m-am internat într-un centru de recuperare și nenorocitul m-a convins să trec casa din Brentwood pe numele lui. După ce am ieșit de la recuperare, în loc să mă ducă în casa mea, m-a pus într-un scaun cu rotile, m-a înghesuit în mașina sa sport și m-a târât aici.
- E timpul pentru răzbunare, a spus Judecătorul Ortiz, împingându-se în baston în timp ce se ridica de pe canapea. Ești de partea noastră?
Un sunet ascuțit de animal, ca un lătrat, a venit dintr-odată din direcția holului. Mi-am reglat apara-tul, simțindu-mă puțin slăbit. Tovarășii mei nu mi-au făcut impresia că ar fi stabili, dar...
- Ăla e cumva un câine?
- Nu, e un terrier Yorkshire. Ziua terapiei cu ajutorul animalelor.
Mie îmi plac animalele, dar tocmai mi-am amintit cum, săptămâna trecută, un purceluș dolofan și-a făcut nevoile pe podeaua din bibliotecă.
- Sunt alături de voi, domnilor. Hai s-o facem.
Așa că, a doua zi, tremurând și sprijinindu-mă de targă, aveam aerul proaspăt doar la câțiva metri distanță. Dennis ne scana fișele în server încruntat, cu sora Tucker uitându-i-se peste umăr. Pentru că eram îmbrăcați în haine de stradă, cei doi parteneri ai mei în niște costume vechi, iar eu într-o jachetă cu multe șnururi, am adunat în jurul nostru un mic grup de gură-cască. Era Agnes Dorchester cu spatele ei cocoșat și cămașa de noapte albastră, Ted Makelena, cu buzunarele de la halat pline de dulciuri, Marjorie Walters cu ridicolul ei costum de curse.
Sora Tucker făcea grimase din spatele biroului înalt.
- Dar el ce caută aici? a întrebat ea, arătând spre targa pe care m-a pus Kaplan să o împing.
- El e cu noi. Tiger Montelban, a spus Judecătorul Ortiz. Chiar și eu mi-l aminteam pe acest playboy al ecranului. A fost cel mai productiv client al lui Kaplan.
- Datele medicale sunt în ordine, dar el ce face în „podul” ăsta al vostru? E comatos de un an.
- El poate face pipi, iar eu nu, a intervenit Kaplan. Vrei să îmi vezi cateterul?
continuarea în ediția tipărită
