Colectia de povestiri stiintifico-fantastice

de Geofrrey A. Landis,

A apărut ca scriitor de SF spre sfârşitul anilor '80. Absolvent de MIT, specialist în fizică şi inginerie electrică, lucrează la NASA şi face cercetări în domeniile energiei solare, misiunilor pe Marte şi conceptelor avansate de propulsie interstelară.
A publicat peste 70 de povestiri şi două romane. Primul său roman „Mars Crossing”, a apărut în 2000. A câştigat două premii Hugo şi un premiu Nebula.
Povestirea de faţă a câştigat premiul Hugo în 1992, fiind o operă foarte plauzibilă de „hard SF” în care Luna nu mai pare aşa de prietenoasă, dacă e vorba de propria viaţă, chiar dacă eşti astronaut şi ai sprijinul celor de pe Pământ.

Piloţii au o vorbă: o aterizare bună este una de unde poţi pleca pe propriile picioare.
Poate că Sanjiv ar fi procedat mai bine, dacă ar fi rămas în viaţă. Aşa că Trish a făcut tot ce a putut. Una peste alta, însă, era ceva mult mai bine decât se aşteptase.
Structura zveltă din titan, de grosimea unui creion, nu fusese vreodată proiectată să suporte o aterizare forţată. Pereţii de presiune, subţiri ca hârtia, s-au curbat, apoi s-au sfărâmat, împrăştiind bucăţele de epavă, în vid, pe un kilometru pătrat de suprafaţă lunară. Cu o clipă înainte de impact şi-a amintit să golească rezervoarele. Nu a fost nicio explozie, dar nicio aselenizare nu ar fi putut fi destul de blândă pentru ca Moonshadow să rămână întreagă. În liniş-tea înfricoşătoare, fragila navă s-a boţit şi rupt în bucăţele ca o cutie de conserve din aluminiu, mototolită.
Modulul de pilotare, care apucase să se desprindă de navă, s-a deschis. Se oprise în peretele unui crater. Trish a desfăcut centurile care o ţineau în scaunul pilotului şi a început să cadă uşor, spre tavanul mo-dulului. S-a ridicat în gravitaţia redusă, a găsit un echipament pentru EVA1 întreg pe care l-a conectat la costum, apoi s-a târât spre lumina Soarelui, prin gaura zimţată, unde fusese ataşat modulului de supravieţuire. Stătea şi privea suprafaţa gri, selenară. Umbra îi ajunsese în faţă, o pată de cerneală neagră, având forma unui om extrem de întins. Peisajul era colţuros şi în întregime sterp, pictat cu umbre rigide de negru şi gri.
"Magnifică dezolare", a şoptit.
În spatele ei, Soarele plutea peste crestele munţilor, producând scânteieri în resturile din titan şi oţel ale navei, împăştiate pe câmpia plină de cratere.
Patricia Jay Mulligan privea părăsitul peisaj lunar şi încerca să nu plângă.

***

Mai întâi lucrurile importante. Din compartimentul distrus al echipajului a luat radioul şi l-a încercat. Nimic. Nu era o surpriză; Pământul se afla dincolo de orizont şi nu erau alte nave în spaţiul dintre Terra şi Lună.
După ceva căutări, i-a găsit pe Sanjiv şi Theresa. Datorită gravitaţiei scăzute, erau absurd de uşor de cărat. Nu avea niciun rost să îi îngroape. I-a aşezat într-o nişă dintre doi bolovani, spre vest, cu faţa la Soare, spre Pământul care acum era ascuns de un lanţ de munţi negri. A încercat să găsească cuvintele potrivite a fi spuse, însă a dat greş. Poate era mai bine; oricum nu ar fi ştiut ritualul potrivit pentru Sanjiv.
"Adio, Sanjiv. Adio, Theresa. Aş vrea...aş fi vrut ca situaţia să fie alta. Îmi pare rău." Vocea îi era abia şoptită. "Mergeţi cu Dumnezeu."
A alungat gândul că era foarte probabil să li se alăture destul de curând. Încercă să se concentreze. Ce ar fi făcut sora ei? Ar fi supravieţuit. Karen ar fi supravieţuit.
Unu: inventarul. Trăia şi, în mod miraculos, scăpase fără nicio rană. Costumul spaţial funcţiona la parametrii proiectaţi. Supravieţuirea se afla în dotările costumului: avea aer şi apă atâta timp cât strălucea Soarele. Scormoni printre rămăşiţele navei şi găsi o mulţime de pachete intacte cu hrană. Nu avea să rabde de foame.
Doi: mesaj de ajutor. În cazul ei, cel mai apropiat ajutor era la 250.000 de mile, dincolo de orizont. Avea nevoie de o antenă de înălţime şi un pisc muntos cu vedere spre Pământ.

continuarea în ediţia tipărită