Maladia leopardului verde

de Walter Jon Williams,

Locuiește în Albuquerque, New Mexico. Scriitor prolific, a încercat mai multe genuri, dar în principal science fiction. Începând cu sfârșitul anilor ’90 este un abonat al premiilor SF. A fost recompensat de două ori cu Sidewise Award for Alternate History , a fost nominalizat la premiul Nebula de opt ori, la premiul Hugo de patru ori. A câștigat premiul Nebula de două ori, povestirea de față fiind câștigătoare în 2005 la secțiunea nuvelă.
Spune că povestirea s-a născut dintr-o coliziune de idei despre pericolele economice pentru libertatea umană și cât de prețioasă ar fi viața dacă ar putea fi duplicată și reconstituită cu ușurință, iar crima ar deveni la fel de blamată ca vandalismul.


Întinzându-și picioarele peste ocean, sirena singuratică privi spre orizont, din vârful smochinului aplecat spre mare. Aerul era domol, pătruns de mireasma florilor nocturne. Lilieci mari de fructe zburau cu hotărâre deasupra mării, spre adăpostul de zi, pentru odihnă. Pe undeva, un papagal cacadu, cu penaj alb scoase un țipăt ascuțit. Un graur își flutură scurt aripile peste apă și zbură înapoi de unde plecase. Soarele, aflat la răsărit, arunca săgeți roșii-aurii din văzduh, luminând puternic culturile tropicale care predominau în nenumă-ratele insule răsfirate pe linia de orizont.
Sirena hotărî că era vremea pentru micul dejun. Se strecură din scaunul de pânză ce stătea agățat și se plimbă câțiva pași pe una din crengile mari ale smochinului. Creanga se clătină ușor sub greutatea ei, în vreme ce picioarele ei goale se deplasau foarte ușor pe scoarța aspră a copacului. Privi în jos, cuprinzând cu privirea canalul de un albastru întunecat, diferit de culoarea turcoaz a crestelor de pe stâncile submarine.
Își ridică brațele, se balansă câteva secunde pe
creangă, cu razele arămii ale soarelui ce scânteiau ca bronzul pe pielea-i goală și apoi se desprinse, aruncându-se cu capul înainte în Marea Filipinelor. Acostă la mal cu un calm imperturbabil, acoperită de spumă. Acolo își desfăcu aripile și își luă zborul.

 

***

După vânătoare, sirena - care se numea Michelle – își îndesă uneltele de pescuit într-o grămadă de corali morți și apoi se furișă liniștită peste iarba de mare, în vreme ce jocul de lumini al razelor solare, reflectate în apă, îi imprima aripile cu tot felul de forme. După ce reuși să vadă și rădăcinile acvatice ale smochinului, care nu erau decât o încâlceală uriașă și diformă, se ridică la suprafață și luă prima gură de aer.
Insulele Rock fuseseră formate din calcar recifal moale care, sub acțiunea valurilor și a factorilor chimici, fusese erodat la nivelul mării, săpând pe dedesubt stânca aflată la suprafață. Câteva din stâncile mai mici semănau cu niște ciuperci, niște vârfuri ascuțite,

 

de culoare verde menținute pe un trunchi subțire. Insula lui Michelle era mai mare și cu o formă mai neregulată, dar avea de asemenea pereți abrupți de coral recifal, săpați câte șase metri, de valuri, fără o cale ușoară pentru o persoană de a se cățăra din apă pe uscat. Smochinul ei era cocoțat pe marginea în formă de farfurie a insulei, care era, la rândul ei, săpată de valuri.
Michelle își instalase un ascensor cu frânghie ce pornea de la cuibul din copac și care avea o mică deschizătură la capătul unui șnur de nylon. Își strânse aripile – care erau mai greu de pliat decât de desfăcut, iar branhiile inferioare erau delicate – și apoi își strecură picioarele în deschizătură. La comanda ei verbală, un mecanism de elevație o ridică în tăcere, de la nivelul mării la locul de ei de odihnă din coronamentul verde strălucitor al pădurii. Fu-sese maimuță mai demult, un gibon siamang, așa că se simțea cu totul și cu totul ca acasă în vârfurile copacilor.
În timpul expediției, a prins un pește din familia Lethrinus pe care îl aduse cu ea în geanta de plasă. Îl tăie fileuri cu un cuțit și aruncă resturile în mare, unde stârni interesul unui banc de pești momeală. Înghiți o felie de fileu crud, savurând gustul nemaipomenit, cu aromă marină și carne slabă fremătătoare, și găti celelalte fileuri pe soba mică, mâncând unul cu niște orez, pe care îl preparase cu o seară înainte, și lăsând pe celălalt pentru mai târziu.
Până când Michelle termină micul dejun, se trezi și insula la viață. Șopârlele geko alergau pe scoarța smochinului, în timp ce crabii se furișau pe sub
crengi,  ca niște iscoade, oferind mărfuri clandestine turiștilor trecători. Pe apă, un stol de rândunici de mare se năpustiră la un banc de pești zburători care se hrăneau cu pești momeală.
Era timpul ca Michelle să-și înceapă și ea ziua. Cu picioare sigure, ferme, alunecă în josul unei frânghii până la copacul cu lemn de esență tare în a cărui coroană se afla antena satelit, sări pe o cracă, își luă pupitrul de comandă din geanta de plasă pe care o aduse cu ea și își copie mesajele primite. Erau mai multe din partea jurnaliștilor care doreau să obțină interviuri, ca urmare a faptului că legenda sirenei devenea din ce în ce mai cunoscută. Acest lucru îi făcea mai mult plăcere decât neplăcere, însă nu dădu curs niciunei cereri. Mai era și un mesaj de la Darton, pe care se hotărî să-l savureze un pic înainte de a-l deschide. Și zări un mesaj de la dr. Davout, pe care îl deschise imediat.


continuarea în ediția tipărită

 

Popularitate:


 

Lasa un comentariu

* Codul din imagine:
click pt cod nou

Parerile altora

1.cosmin

E un fel de fantezie .Si descrie prea mult natura.Nu m a atras deloc.

2.kyodnb

MIe mi-a placut.Mai greu de urmarit firul la inceput, dar apoi destul de ok...Walter Jon Williams ramane unul dintre autorii mei preferati...