Colectia de povestiri stiintifico-fantastice

de Bruce McAllister,

Locuieşte în Redlands, California şi scrie povestiri şi romane SF de aproape 50 de ani. Este fost profesor la University of Redlands şi este consultant pentru cei care vor să devină scriitori. A câştigat premiile Hugo şi Nebula şi a fost de nenumărate ori finalist la cele două pentru scrierile sale. În povestirea de faţă, un copil îşi descoperă o rudă neaşteptată dintr-o altă specie, nu tocmai paşnică şi puţin plăcută pe un Pământ suprapopulat.

Extraterestrul şi băiatul de doisprezece ani stăteau în acea după-amiază, în camera fără ferestre, sus, deasupra oraşului. Băiatul vorbea, iar extraterestrul asculta.
Băiatul era obişnuit – aspectul său exterior cuprindea genele de pe trei continente, iar hainele îi erau croite după moda tuturor băieţilor din marele ansamblu de locuinţe, denumit LAX.
El voia ca extraterestrul să ucidă un om. Pur şi simplu.
În timp ce băiatul vorbea, extraterestrul stătea drept şi ţeapăn, pe singura piesă de mobilier care îl putea ţine. Cu privirea în altă parte, băiatul stătea pe scăunelul de lângă biroul unde îşi făcea temele zilnic. Faptul că extraterestrul stătea pe patul său îl făcea să se simtă neliniştit, deşi ştia care era cauza. Era stingherit din cauza genunchiului ciudat al creaturii, care se afla atât de aproape de al lui, în camera mică, şi fu bucuros când aceasta, parcă dându-şi seama, îşi mută piciorul.
Nu mai trebui să ridice privirea ca să vadă trăsăturile antaluanului. Acea privire rapidă din cadrul uşii fusese de ajuns şi îi revenea în minte involuntar. Nu era vorba de sperietură, îşi zise băiatul în sinea lui. Era vorba doar de ideea că o asemenea creatură putea să se afle pe un pat construit pentru oameni, într-un ansamblu de locuinţe unde generaţii întregi s-au născut şi au murit şi se vor naşte şi vor muri mereu. Era incredibil.
Se întrebă ce credea antaluanul.
Închizând ochii, băiatul putu să-şi imagineze învelişul negru, sintetic, pe care extraterestrul îl purta ca protecţie în mediu străin. Sub acest costum, muşchii şi tendoanele i se încordau chiar şi când stătea nemişcat, ieşindu-le în evidenţă forma lor spiralată. În prag, nu-şi întinse gâtul lung, dar el ştia ce se putea întâmpla. Când îl telescopă înainte - ceea ce se întâmplă imediat – capul se răsturnă şi fălcile i se deschiseră. Ghearele lungi – pe care băiatul ştia că le are şi la cot şi la călcâi – erau scoase din teacă. În timp ce îi explica ce doreşte, cu ochii în podea, băia-tul şi-l imagină scoţându-le şi băgându-le la loc în teacă. Când extraterestrul vorbi într-un final, vocea îi sună inuman – filtrată prin plasa metalică care servea de traducător şi care îi acoperea jumătate din faţă. Se întoarse cu faţa: ţeastă înspăimântătoare, ochi imenşi, care puteau repera atât de multe feluri de lumină şi răzbi în aproape orice fel de întuneric, maxilare grele, branhii suplimentare, înăuntrul aparatului respirator. Tuburile de dedesubt picurau, gata să dea drumul la jeturi de acid.
- Pe cine ... vrei să ucizi?, se auzi vocea, şi băiatul, înspăimântat, aproape că ridică capul. Era doar o voce – mecanică, şuierătoare, greoaie – îşi spuse el pentru a-şi învinge frica. Dar de unul singur nu putea să-l omoare, aşa cum îşi dorea.
- Un om pe nume James Ortega - Mambay, spuse băiatul.
- De ce?
Cele două cuvinte se auziră ca un şuierat în aerul stătut al camerei.
- O va omorî pe sora mea.
- Ştii tu asta ... cum ?
- Ştiu eu, pur şi simplu.
Extraterestrul nu răspunse, şi băiatul îi auzi zgomotul şuierător făcut de plămâni.
- De ce crezi că aş fi de acord cu asta? spuse el
într-un sfârşit.
Băiatul rosti cu greutate.
- Pentru că eşti un ucigaş.
Extraterestrul amuţi pentru câteva secunde.
- Deci toţi antaluanii, scrâşni vocea, sunt ucigaşi profesionişti?
- Ah, nu, spuse băiatul, ridicându-şi privirea şi încercând să se uite în altă parte. Am vrut să zic ....
- Dacă nu-i aşa ... atunci cum ... m-ai ales?
Băiatul urcase până la fântâna mare de pe Stâncile Monica , destinaţie ştiută de orice vizitator al Pământului, chiar şi pentru faptul că apărea pe lista itinerariilor interzise, şi a înmânat creaturii de acolo un mesaj scris într-o antaluană stângace: “Ştiu ce eşti şi cu ce te ocupi,” scria în mesaj. “Am nevoie de serviciile tale. LAX 873-2345-2657 la 11.00, mâine dimineaţă. Mă numesc Kim.”
- Antaluanii sunt binecunoscuţi pentru iscusinţa lor, domnule, spuse băiatul cu respect. Am citit despre campania Noh şi despre ce s-a întâmplat pe Hoggun II, când poporul tău a fost trădat şi de ce a fost în stare una din trupele de mercenari să facă împotriva celor numiţi Gar-Betties.

continuarea în ediţia tipărită