Colectia de povestiri stiintifico-fantastice

de Matthew Jarpe,

Matthew Jarpe locuieşte împreună cu soţia şi fiul său în Quincy, Massachusetts. „În acest moment lucrez (ca biochimist) la compania Biogen Idec din Cambridge, Massachusetts. Mă ocup de interacţiunea dintre molecule, spune autorul pe site-ul său. Jarpe a publicat până acum şase povestiri SF în şase ani, cinci dintre acestea în Asimov’s şi una în Fantasy & Science Fiction. „Oraşul raţiunii“ a fost publicat în Asimov’s. Este o nuvelă SF provocatoare, cu o acţiune şi o intrigă complexă, în care găsim o armă nucleară, controlul minţilor, o adolescentă nu foarte umană şi multe altele.

Coloniştii se ocupau de mărunţişuri. Pe de o parte, pentru că erau la mama dracului, dincolo de orbita Neptunului, ultima fărâmă de civilizaţie înainte de marele întuneric. Iar pe de altă parte, pentru că toţi cei de aici îşi aveau propria filozofie. Căci, la o adică, nu veneai până la marginea sistemului, dacă nu ai fi avut nişte idei care nu ar fi putut funcţiona nicăieri altundeva. Aşa se face că aceşti colonişti lăsaseră totul în urmă şi se aşezaseră pe sateliţii trans-neptunieni – care nu erau decât nişte globuri de gheaţă şi praf – încercând sa-si construiască propria Utopie. Nu am auzit, însă, niciodată de o filozofie care să nu schilodească societatea apărându-şi conceptele. De aceea, cei mai mulţi dintre colonişti erau fiinţe slabe.
Nici măcar furtişagurile nu erau cine ştie ce. Echipamentul lor nu era dintre cele mai bune. Nu aveau nici prea multă energie sau resurse naturale sau biodiversitate, în sfârşit, nu aveau mai nimic din ceea ce ar fi făcut un pirat să-şi rişte viaţa cu însufleţire. Mai precis, centura Kuiper îşi câştigase reputaţia de a fi bântuită de un fel de piraţi de la ţară. Aşa că mai întâi trebuia să-ţi câştigi îndemânarea aici, unde soarele de abia strălucea, şi, după ce învăţai mişcările şi aveai şi armele necesare, puteai să te întorci în centru şi să joci în liga seniorilor.
Atunci ce căutam eu printre bulgării de zăpadă? Păi, ăsta era tot şpilul. Renunţasem să mai fiu pirat. Intrasem în legalitate, ca să zic aşa. Acum, când transformam o navă într-o bobiţă de aliaj, cu miezul crocant, eram de partea îngerilor. Devenisem Distrugător autorizat. Licenţa e pe peretele din cabina mea, chiar lângă fotografia prea-iubitei mele mame.
Informaţiile mi le iau de la „Ochiul ceresc“. Grupul de Coordonare are amplasate trei staţii spaţiale pe orbitele solare polare, perpendicular pe elipsă. Cu aceste staţii SoPo şi cu sateliţii presăraţi peste tot în jur, ticăloşii ăia pot vedea totul. Nu cred că mai e nevoie să spun că tocmai înfiinţarea acestui Grup de Coordonare mă determinase, pe mine şi pe alţii ca mine, să intru în legalitate. Cei mai buni joacă în echipa câştigătoare.
Aşa că, iată-mă aici, dincolo de orbita lui Neptun, cu toate cele îngheţându-mi, când, deodată, aud radarul bipăind. Ceva e prin preajma şi nu ar trebui să fie, iar Coordonatorii habar nu au şi, sincer, e prima oară când mi se întâmplă una ca asta.
E prea târziu să mă mai ascund. Mi-am programat radarul şi transponder-ul să facă zgomotul de pe lume, aşa că sunt deja descoperit. Şi atunci ce să o mai dau după colţ, mai bine fac pe Distrugătorul, şi îmi iau tonul de ticălos războinic.
„Aici e Distrugătorul autorizat One in the Hand şi mă adresez obiectului neidentificat care se află la înclinaţia de 183.24.46 – 16 din 67 îndreptându-se spre 004.50.07. Activaţi-vă transponder-ul şi răspundeţi". În acelaşi timp, trimit şi un mesaj codificat sistemului automat al navei, mesaj care transmite acelaşi lucru, mai puţin tonul beligerant.
Şi de unde ştiu că e vorba de o navă şi nu de vreo bucată de rocă care s-a rătăcit de pe orbită? La urma urmei, singurul lucru după care mă pot orienta e bipul slab al radarului. Ar putea fi orice. Ei bine, spuneţi-i intuiţie, dacă vreţi. Câteva minute în care computerul meu adună informaţiile necesare îmi confirmă suspiciunile. Obiectul e gol, se roteşte şi, cu vreo 30.000 de clicks în urmă, a emis nişte gaze de rachetă, în timp ce încerca să-şi corecteze cursul.
Aşa că am avut dreptate. E şi normal, ce naiba? Am supravieţuit aici mai mult decât au trăit cei mai mulţi dintre oameni, şi tot timpul ăsta nu am făcut altceva decât să vânez nave. Îţi miros o cutie de conserve de la o mie de kilometri de vid.
Însă nava neidentificată nu răspundea. Nimeni nu ignoră un Distrugător. Am accelerat şi am pornit-o cu toată viteza după ticălosul ăla obraznic. L-am ajuns uşor, în câteva ore. Nici măcar nu a încercat să fugă. Atunci am văzut şi nava pentru prima oară.
Nava. Mă rog. Mă simt generos. Era o chestie făcută din gheaţă şi roci şi doar o minune făcea să-i funcţioneze motoarele fără să se clatine. Chestia asta nu ar fi rezistat mai mult de 10 minute pe orbita lui Marte. Soarele ar fi topit gheaţa şi nu ar mai fi avut nimic care să o ţină laolaltă. Nici nu e de mirare că Grupul de Coordonare nu o reperase. Arăta ca o bucată nenorocită de rocă.

continuarea în ediţia tipărită