Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Robert Silverberg,
Avea cinsprezece ani, dar arăta de nouăzeci sau chiar mai rău. Îi cunoșteam pe părinții lui, pe fiecare în parte – trăiau și munceau în Silicon Valley, erau divorțați și erau persoane foarte apreciate și importante în companiile pentru care lucrau. Amândoi (separat unul de celălalt) mă rugaseră să mă ocup de fiul lor. Pielea acestuia era de un gri-albăstrui, încrețită în jurul oaselor mari ale feței. Ochii îi erau cenușii, uriași, adânciți în orbite. Brațele semănau cu niște bețe. Buzele subțiri și strânse îi dădeau un aspect furios.
Fișa medicală de pe birou spunea că avea în jur de un metru jumătate înălțime și vreo treizeci și două de kilograme. Era în anul al treilea la una dintre cele mai bune școli private din Palo Alto. I.Q-ul său era de 161. Era inteligent și perspicace. Ceea ce pentru mine, trebuie să o spun, era o noutate. Majoritatea pacienților cu care lucram erau interiorizați, deprimați, nesiguri pe ei și timizi: aproape niște zombi. Dar băiatul din fața mea era foarte diferit. Și surprizele de-abia începeau.
- Părinții tăi mi-au zis că vrei să lucrezi în industria computerelor, am început procedura prin care încercam, de obicei, să stabilesc o relație amicală cu pacienții.
Îmi răspunse prompt, pe un ton acru:
- Asta e „mutarea ta de deschidere”? „Spune-mi, tinere, ce hobby-uri ai?” Dacă nu te deranjează, doctore, hai să sărim peste prostiile astea. Așa vom putea scăpa unul de altul cât mai repede. De ce nu mă întrebi direct câte mese pe zi iau?
Faptul că a încercat să preia controlul în felul acesta asupra ședinței, din primele treizeci de secunde, m-a derutat puțin. Mi-am spus mirat că e mult mai diferit, chiar și de cât mă așteptasem, de restul pacienților; iată, sărmana creatură mă obliga deja să-mi aleg cuvintele cu foarte multă atenție.
- Orice ai crede, să știi că sunt, într-adevăr, interesat de ultimele cercetări din lumea compu-terelor, am ripostat, încercând să par în conti-nuare genial.
- Aha, dar, după câte se vede, nu prea ai ocazia să vorbești prea des despre asta căci nimeni nu mai folosește expresii de genul „industria computerelor”. În vocea subțire i se simțea furia de-abia reprimată. Crezi că sunt anorexic, nu-i așa?
- Păi ...
- Știu ce înseamnă anorexia. E o boală mintală, specifică femeilor, ce ține mai mult de orgoliu. Se înfometează pentru că vor să arate bine și ajung, la un moment dat, să nu mai poată realiza cât sunt de slabe. Dar eu nu sunt orgolios. Și, în plus, nu sunt fată, doctore. Până și tu ar fi trebuit să-ți dai seama de asta.
- Timothy...
- Vreau să-ți spun de la bun început că nu sufăr de anorexie și că nu am ce căuta în cabinetul unui psiholog. Știu foarte bine ce fac. Am venit aici azi doar ca să scap de gura maică-mii, căreia i-a intrat în cap că m-am hotărât să mor de inaniție. Ea mi-a cerut să vin aici. S-a înțeles?
- Da, s-a înțeles, am răspuns și m-am ridicat în picioare.
Sunt înalt, am pieptul puternic și umerii foarte largi. Dacă e cazul, pot să arăt foarte fioros. Fața lui Timothy se schimonosi de frică. Era exact ceea ce urmărisem. Dacă terapia o cere, pot fi autoritar, și de obicei metodele cele mai simple sunt și cele mai eficiente.
- Acum hai să vorbim despre mâncare, Timothy. Ce-ai mâncat la prânz?
Băiatul ridică din umeri.
- O felie de pâine. Și niște salată.
- Doar atât?
- Am băut și un pahar de apă.
- Și la micul dejun?
- Nu mănânc niciodată dimineața.
- Asta pentru că mănânci mult la cină, nu?
- Uneori mănânc pește seara, alteori nimic. Mâncarea e un lucru grețos.
Am dat din cap că înțeleg.
- Crezi că un computer poate funcționa fără curent electric, Timothy?
- Îți bați joc de mine, doctore?
- Mda, poate am fost prea simplist pentru tine. Ok, hai să te întreb altfel: crezi că trupul tău poate funcționa fără alimente?
- Trupul meu funcționează perfect, răspunse sfidător.
- Crezi? Ce sporturi practici?
- Sporturi?
continuarea în ediția tipărită
Fișa medicală de pe birou spunea că avea în jur de un metru jumătate înălțime și vreo treizeci și două de kilograme. Era în anul al treilea la una dintre cele mai bune școli private din Palo Alto. I.Q-ul său era de 161. Era inteligent și perspicace. Ceea ce pentru mine, trebuie să o spun, era o noutate. Majoritatea pacienților cu care lucram erau interiorizați, deprimați, nesiguri pe ei și timizi: aproape niște zombi. Dar băiatul din fața mea era foarte diferit. Și surprizele de-abia începeau.
- Părinții tăi mi-au zis că vrei să lucrezi în industria computerelor, am început procedura prin care încercam, de obicei, să stabilesc o relație amicală cu pacienții.
Îmi răspunse prompt, pe un ton acru:
- Asta e „mutarea ta de deschidere”? „Spune-mi, tinere, ce hobby-uri ai?” Dacă nu te deranjează, doctore, hai să sărim peste prostiile astea. Așa vom putea scăpa unul de altul cât mai repede. De ce nu mă întrebi direct câte mese pe zi iau?
Faptul că a încercat să preia controlul în felul acesta asupra ședinței, din primele treizeci de secunde, m-a derutat puțin. Mi-am spus mirat că e mult mai diferit, chiar și de cât mă așteptasem, de restul pacienților; iată, sărmana creatură mă obliga deja să-mi aleg cuvintele cu foarte multă atenție.
- Orice ai crede, să știi că sunt, într-adevăr, interesat de ultimele cercetări din lumea compu-terelor, am ripostat, încercând să par în conti-nuare genial.
- Aha, dar, după câte se vede, nu prea ai ocazia să vorbești prea des despre asta căci nimeni nu mai folosește expresii de genul „industria computerelor”. În vocea subțire i se simțea furia de-abia reprimată. Crezi că sunt anorexic, nu-i așa?
- Păi ...
- Știu ce înseamnă anorexia. E o boală mintală, specifică femeilor, ce ține mai mult de orgoliu. Se înfometează pentru că vor să arate bine și ajung, la un moment dat, să nu mai poată realiza cât sunt de slabe. Dar eu nu sunt orgolios. Și, în plus, nu sunt fată, doctore. Până și tu ar fi trebuit să-ți dai seama de asta.
- Timothy...
- Vreau să-ți spun de la bun început că nu sufăr de anorexie și că nu am ce căuta în cabinetul unui psiholog. Știu foarte bine ce fac. Am venit aici azi doar ca să scap de gura maică-mii, căreia i-a intrat în cap că m-am hotărât să mor de inaniție. Ea mi-a cerut să vin aici. S-a înțeles?
- Da, s-a înțeles, am răspuns și m-am ridicat în picioare.
Sunt înalt, am pieptul puternic și umerii foarte largi. Dacă e cazul, pot să arăt foarte fioros. Fața lui Timothy se schimonosi de frică. Era exact ceea ce urmărisem. Dacă terapia o cere, pot fi autoritar, și de obicei metodele cele mai simple sunt și cele mai eficiente.
- Acum hai să vorbim despre mâncare, Timothy. Ce-ai mâncat la prânz?
Băiatul ridică din umeri.
- O felie de pâine. Și niște salată.
- Doar atât?
- Am băut și un pahar de apă.
- Și la micul dejun?
- Nu mănânc niciodată dimineața.
- Asta pentru că mănânci mult la cină, nu?
- Uneori mănânc pește seara, alteori nimic. Mâncarea e un lucru grețos.
Am dat din cap că înțeleg.
- Crezi că un computer poate funcționa fără curent electric, Timothy?
- Îți bați joc de mine, doctore?
- Mda, poate am fost prea simplist pentru tine. Ok, hai să te întreb altfel: crezi că trupul tău poate funcționa fără alimente?
- Trupul meu funcționează perfect, răspunse sfidător.
- Crezi? Ce sporturi practici?
- Sporturi?
continuarea în ediția tipărită
