Colectia de povestiri sci-fi

- E un computer, asta e, spuse Koenig. Pãrea destul de contrariat. Un computer extraterestru, vechi de un miliard ºi ceva de ani.
Obiectul nu arãta câtuºi de puþin a computer. Era o bucatã de metal ºlefuitã pe margini, de culoare argintie ºi de mãrimea unei mingi de fotbal. Pe cele douã margini avea încrustate douã cercuri violete ºi cam atât. Trebuia însã luat în considerare faptul cã venea de pe altã planetã, dintr-o lume care fusese aruncatã în aer cu mai mult de zece milioane de secole în urmã, cu mult înainte ca primele calculatoare sã fie produse în Silicon Valley. Aºa cã nu vedeam niciun motiv pentru care cei care-l concepuserã ar fi trebuit, dacã ar mai fi existat, sã-ºi facã griji cã forma sa nu corespundea cu ideea noastrã despre modul în care trebuie sã arate un dispozitiv de procesare de date.
Koenig, McDermott ºi cu mine terminasem lunga ºi migãloasa operaþiune de dezgropare a obiectului respectiv abia cu o zi înainte. Trebuise sã-l extragem din grãmada de roci pe care nava spaþialã automatã, Spacescoop, o adusese de pe centura de asteroizi, cu doar câteva zile înainte de Crãciunul trecut. Toatã treaba aceasta ne luase câteva luni bune dar, în sfârºit, terminasem de dizlocat rocile în care stãtuse ascuns atâta amar de vreme, artefactul. Bineînþeles, trebuia sã fim foarte atenþi, cãci era singurul obiect creat artificial din cei 72 de metri cubi de materie spaþialã, colectatã de Spacescoop.
Avusesem noroc ºi chestia din faþa noastrã ne determinase sã ne schimbãm întreaga concepþie despre istoria Sistemului Solar. Locul în care fu-sese gãsit – plutind în spaþiul cosmic, la poziþia L5, în dreptul planetei Jupiter, printre elementele din grupul Troian – putea fi confirmarea unei mai vechi speculaþii astrologice: ºi anume faptul cã centura de asteroizi, adunãtura aia de gunoi cosmic dintre orbitele planetelor Marte ºi Jupiter, fusese cândva o planetã. O planetã pe care trãi-serã, cu multã, multã vreme în urmã, fiinþe inteligente.
Am privit cu uimire ºi îngrijorare obiectul micuþ, de dupã geamul camerei de observaþie. Cele douã cercuri violete pãreau cã mã privesc ºi ele, la rândul lor.
- Un computer? am întrebat. Eºti sigur?
- Cel puþin asta pare sã fie.
- Dar dupã ce þi-ai dat seama?
- Dupã acþiunile sale, îmi rãspunse Koenig, de parcã s-ar fi adresat unui copil de ºapte ani.
- Vrei sã spui cã „funcþioneazã”? am strigat. Cum naiba þi-ai dat seama?
- Pãi, e evident, spuse Koenig, cu aceeaºi voce binevoitoare.
L-am privit urât.
- Atunci, de ce nu-l pui sã facã ceva?
- Pãi, deja lucreazã, interveni McDermott. Converseazã cu Thorspan Mark IX. În acelaºi timp, îl curãþã de viruºi pe Hamilton 103 A-I ºi joacã ºah cu alte nouã computere din clãdire. ªi asta doar aici, la noi. Dumnezeu ºtie ce-o fi fãcând pe afarã. O femeie de la Departamentul de Lingvisticã de la Universitatea din Columbia tocmai ne-a sunat sã ne spunã cã amicul nostru extrage, chiar acum, toate datele despre limba sanscritã pe care le au ei stocate pe computerul lor central de la facultate. Ne-a mai spus cã ar prefera sã îl oprim. Pânã acum, niciunul dintre computerele noastre nu a accesat vreun computer de la universitatea lor. Cicã, atunci când au cer-cetat sã afle de unde vine atacul, le-au apãrut pe ecrane douã mâini strângându-se ºi IP-ul nostru.
Am început sã mã simt destul de neliniºtit ca atunci când, cineva care a salvat o pisicã de la adãpostul pentru animale fãrã stãpân, ajunge acasã ºi descoperã cã, de fapt, e vorba de un pui de tigru.