Colectia de povestiri stiintifico-fantastice

de Mike Resnick,

Când a murit Lisa, m-am sim�it de parc� sufletul mi-ar fi fost smuls din trup �i din mine nu a mai r�mas nimic. Nici pân� în ziua de azi nu �tiu de ce a murit; doctorii au încercat s�-mi explice ce anume a dus la moartea ei, dar nu i-am putut asculta. Murise, ceea ce însemna c� nu aveam s� mai vorbesc cu ea niciodat�, c� nu aveam s� o mai ating niciodat�, c� nu mai puteam s� ne bucur�m de o mie de lucruri împreun� atunci �i asta era tot ce conta pentru mine. Nu m-am dus nici m�car la înmormântare; nu a� fi putut suporta s� o v�d întins� în sicriu.
Mi-am dat demisia – obi�nuiam s� num�r�m zilele r�mase pân� la pensie �i pân� în momentul în care aveam s� ne petrecem tot timpul împreun� – �i m-am gândit chiar s� vând casa �i s� m� mut într-una mai mic� dar, în cele din urm�, nu am avut puterea s� o fac. Aveam prea multe amintiri aici, prea multe lucruri ale ei, pe care le-a� fi pierdut pentru totdeauna.
I-am l�sat hainele în dulap a�a cum fuseser� �i când era în via��. Peria de p�r, rujul �i parfumul ei au r�mas neatinse pe m�su�a pe care le aranjase cu atâta grij�. Nu am dat jos nici m�car tabloul cu peisajul din Noua Anglie (care nu m-a atras niciodat�), doar pentru c� îi pl�cuse ei. Am înr�mat toate pozele cu ea pe care le-am putut g�si �i le-am împr�tiat prin toat� casa, pe fiecare mas�, pe fiecare raft.
Mi-am pierdut orice interes de a-mi mai întâlni prietenii, a�a c� am început s�-mi petrec zilele citind. M� rog, încercând cel pu�in s� o fac. Am început o mul�ime de c�r�i; nu am putut termina niciuna. La fel am p��it �i cu filmele; am închiriat câteva, am început s� le urm�resc, dar am renun�at dup� primele dou�zeci de minute. Prietenii au insistat o vreme s� ies cu ei în ora� dar, când au v�zut c� îi refuz în mod constant, s-au l�sat p�guba�i. Cu atât mai bine.
A venit iarna, o serie nesfâr�it� de zile cenu�ii �i nop�i reci. A fost primul an în care, de când m� însurasem cu Lisa, nu am cump�rat brad de Cr�ciun. Ce rost ar fi avut? Nu aveam copii, ea nu mai era lâng� mine �i nu a�teptam niciun fel de oaspe�i.
Dar, dup� cum se va vedea, în privin�a oas-pe�ilor m-am în�elat.
L-am z�rit pe b�rbatul dezbr�cat în curtea din spate, în b�taia celui mai puternic viscol de pân� atunci, cu o or� înainte de miezul nop�ii.
La început am crezut c� mi-am pierdut min�ile. Z�pada era de zece centimetri, vântul rece b�tea n�praznic, iar temperatura era sub minus zece grade. L-am privit neîncrez�tor timp de un minut �i, când am v�zut c� nu dispare, mi-am pus o hain� pe mine, bocancii, am în�f�cat o p�tur� �i m-am gr�bit s� ies în curte. Omul era pe jum�tate înghe�at. Am aruncat p�tura pe el �i l-am tras dup� mine în cas�.
I-am frecat cu for�� bra�ele �i picioarele cu un prosop, apoi l-am a�ezat pe un scaun în buc�t�rie �i i-am f�cut ni�te cafea fierbinte. I-a luat ceva timp pân� s� se opreasc� din tremurat, dar, în cele din urm�, s-a întins dup� cana de cafea; �i-a înc�lzit mâinile mai întâi, apoi a luat o înghi�itur� zdrav�n�.
- Mul�umesc, a �optit r�gu�it.
Dup� ce m-am asigurat c� nu avea s� moar� în buc�t�ria mea, m-am ridicat în picioare �i l-am privit cu aten�ie. Acum, când culoarea începuse s�-i revin� în obraji, mi-am dat seama c� ar�ta destul de bine. P�rea c� are în jur de treizeci, poate treizeci �i doi de ani. Avea un corp bine f�cut, p�rul negru �i ochii de un albastru deschis. Am z�rit �i câteva cicatrici, dar nu mi-am putut da seama de unde sau de când le avea. Puteau fi la fel de bine de la unul din r�zboaiele din Irak sau de la un meci de fotbal sau, cine �tie, poate erau provocate de crengile tufi�urilor de afar�.
- Te sim�i mai bine? am întrebat.
A dat din cap c� da.
- Sunt în regul�, mi-a r�spuns.
- Ce naiba f�ceai gol, afar�, pe viscolul �sta?
- Încercam s� ajung acas�, mi-a zâmbit el ironic.
- Nu te-am v�zut pe aici, am spus. Locuie�ti prin apropiere?
- Nu.
- Ai pe cineva care s� vin� s� te ia de aici?
D�du s�-mi r�spund�, dar apoi se r�zgândi �i d�du din cap c� nu.
- Cum te cheam�?
- John. Lu� o nou� înghi�itur� din cana de cafea �i se strâmb�.
- Mda, �tiu, i-am zis. Cafeaua nu e punctul meu forte. Lisa o f�cea mult mai bine.
- Lisa?
- So�ia mea. A murit anul trecut.
Am t�cut amândoi dou� minute, timp în care obrajii au început s�-i ard�.
- Unde �i-ai l�sat hainele? am întrebat, în cele din urm�.
- Departe, foarte departe.
- De când umbli a�a, prin viscol?
- Nu �tiu.
- Ok, am strigat exasperat. Pe cine s� chem? Poli�ia, Salvarea sau pe cei de la cel mai apropiat spital de nebuni?
- Nu suna pe nimeni, a r�spuns John. În câteva minute am s� m� simt mai bine �i am s� plec.
- Gol? Pe vremea asta?
P�ru mirat.
- Ah, uitasem de viscol. B�nuiesc c� va trebui s� a�tept aici pân� se va termina. Îmi pare r�u c� trebuie s� te deranjez, dar ...
- Eh, la naiba cu toate astea, am r�spuns. E ceva vreme de când nu am mai avut oaspe�i �i sunt sigur c� Lisei i-ar pl�cea s� am pu�in� companie, chiar �i din partea unui str�in gol. �i în niciun caz nu s-ar bucura s� te dau afar�, pe o vreme ca asta, în Ajunul Cr�ciunului. L-am pri-vit cu aten�ie. Sper c� nu e�ti periculos.
- Nu pentru cei care-mi sunt prieteni.