Colectia de povestiri sci-fi

Poarta blindată în faţa căreia Nelson aştepta de mai bine de jumătate de oră era pur şi simplu uriaşă. Măsura mai mult de şase metri înălţime, cam tot atât cât şi zidul de deasupra căruia se iţeau rotocoale de sârmă ghimpată, care înconjurau perimetrul clinicii. Începuse să-şi piardă răbdarea şi, cu toate că nu se zărea nimeni, avea sentimentul că este cercetat, probabil, de ochi şi senzori electronici, plasaţi discret. Părea mai mult intrarea unei baze militare decât a unei clinici medicale private.
Poarta lunecă cu viteză în dreapta, mult prea uşor pentru aparenta ei masivitate, fără să  producă niciun zgomot. Păşi încordat dincolo de ea.
- Domnul Nelson? Întrebarea sună liniştitor, iar vocea uşor piţigăiată îl destinse. Aparţinea unui bărbat, nu prea înalt, gras, cu faţa rotundă, aproape lipită de trup prin două cute mari de grăsime, aflate într-o perpetuă mişcare, din cauza fălcilor puternice care mestecau ceva, probabil chewing-gum.
- Toţi de pe aici îmi spun Piggy, chicoti în timp ce-i întinse o mână grăsulie şi umedă, ce ieşea din mâneca salopetei verzui cu care era îmbrăcat. Pe piept, deasupra inimii, îi atârna o tăbliţă dreptunghiu-lară albă, pe care era scris cu litere minuscule "Supraveghetor şef", urmate de un cod de bare sub care se mai distingea ceva, probabil un număr.
- Nu prea aveţi a vă teme de hoţi pe aici, rosti Nelson, cercetând încruntat împrejurimile şi poarta blindată care tocmai se închisese.
Perimetrul îngrădit părea foarte mare. Era acoperit cu o reţea de alei înguste, albe şi strălucitor de curate. Între alei, se afla gazon tuns mărunt şi uniform.
Clădirile, de asemenea albe, erau grupate către centrul perimetrului, dispuse geometric, în şiruri re-gulate, delimitate de garduri vii, din arbuşti de mă-rime mijlocie.
- Hi, hi, chicoti din nou Piggy, sunteţi prima persoană care pătrunde aici ca vizitator. Cei mai mulţi rămân aici până la capătul vieţii. De fapt, toţi. Nu ştiu cum de v-a dat şeful cel mare autorizaţia să intraţi în clinică. Veţi scrie despre ea în ziare? Mira-m-aş, locul ăsta are secretele cele mai bine păzite de când e lumea. Dar mai ştii ce-i în capetele şefilor? S-o fi răzgândit, asta e! Sau poate nu...
Nelson nu spuse nimic. Şeful clinicii avea planuri politice ambiţioase. Asta fusese şansa lui de a pătrunde în clinică. De mai bine de un an, implicase o întreagă echipă de investigaţii a ziarului la care lucra pentru a cerceta trecutul unui singur om. A celui ce-i putea da autorizaţia de vizitare. Găsiseră ceva, nu-şi mai amintea precis ce anume, un fleac aproape obişnuit, dar suficient să facă una cu pământul o viitoare carieră politică. Societatea fusese mereu la fel, taxase aspru pe oricine nu-i prezentase o mască impecabilă. Aşa se putuse negocia. Sub ameninţarea că-i publică trecutul, şeful cel mare cedase, şi-i permisese să viziteze clinica. Doar el singur. Fără fotoreporter, fără nici un fel de înregistrări. Articolul urma să-l scrie tot în clinică şi trebuia citit întâi de şef. Eventual cenzurat.
- Nu trebuie făcută, în nici un caz, prea multă vâlvă. O să poţi scrie câte ceva, chiar să publici, dar numai după ce văd şi eu. Nu înregistrezi nimic, de-altfel o să avem noi grijă de asta. Ce o să mai scrii după ce pleci de aici, te priveşte, pot să dezmint sau să te dau în judecată oricând. Astea sunt condiţiile, indiferent ce-ai face. Pricepi? îi mai spuse după care, cu un gest neglijent al mâinii, îl dăduse afară din birou, ca pe o gânganie sâcâitoare.
- Ce-aţi dori să vedeţi mai întâi, domnule Nelson?
Se opriseră la intersecţia câtorva alei care duceau spre pavilioane. Cercetă nehotărât  clădirile.
- Să începem de acolo - arătă la întîmplare cu mîna o clădire ceva mai depărtată de celelalte, lipsită de arbuştii ce înconjurau alte pavilioane.
Grăsanul ezită o clipă, apoi spuse:
- Nu, acolo nu putem merge.
- Directorul mi-a spus că pot să vizitez tot, rosti apăsat privindu-şi însoţitorul drept în ochi. Nu ţi-a comunicat asta şi dumitale?
Piggy clipi des, plecă privirea şi scoase anevoie un mic radiotelefon din buzunarul pantalonilor. Îl porni şi murmură ceva neinteligibil în microfon. Ascultă atent răspunsul, încetă chiar să-şi mestece guma, iar faţa îi căpătă o expresie atentă şi preocupată. Dădu din cap de câteva ori, semn că a priceput, după care strecură minusculul aparat la loc în buzunar.
Trăsăturile i se destinseră, chipul îi exprimă din nou nepăsare; reîncepu să-şi mestece guma.
- Mă rog, dacă aşa a spus ... Dar v-aş propune să-l lăsăm mai pe la urmă.  Aş zice să începem cu ăsta - îi arătă o clădire mult mai înaltă decât celelalte - înăuntru se află Voluptoasa Afrodita. Nu-i chiar numele ei. Chestiile astea sunt secrete, înţelegeţi, chiar nu pot să vi le spun. Noi i-am botezat pe toţi pacienţii cu câte un nume de împrumut pe care-l poartă atât timp cât stau la noi. Ei - arată din mers către pavilionul către care tocmai se îndreptau - îi mai spunem şi Dita, e mai scurt, iar cazul este unul din cele mai interesante.