Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Connie Willis,
- Sunt eu, Rob, spuse Kildy în receptor. Vreau să mergi cu mine sâmbătă să vezi pe cineva.
De obicei, când sună, Kildy mă copleșește cu tot felul de detalii. „Trebuie să asiști la operația asta este-tică, Rob. E făcută de un medium”, mi-a cerut ultima oară. „Specialitatea lui e liposucția, dar poți vedea tubul ieșindu-i din mânecă. Și asta nu e tot. Grăsimea pe care – vezi, Doamne – o scoate din pacient e de fapt chestia aia pe care o folo-sesc cei de la McDonald’s în milkshake. Se simte până și mirosul de vanilie! Nici un copil de cinci ani nu pune botu’ la așa ceva. Ca urmare, jumătate din tipele de la Hollywood sunt moarte după el. Trebuie, trebuie să scriem despre el, Rob!”
Ca întotdeauna, încerc să fac ceva să o ia mai încet: „Kildy – Kildy – Kildy!” până să aflu exact la ce anume se referă.
De data asta însă nu mi-a zis decât: „Seminarul începe la ora unu fix, la Beverly Hills Hilton. Ne întâlnim în parcare”, după care a închis, înainte să mai apuc să o întreb dacă aveam să asistăm la reprezentația unui medium specializat în animale de casă sau a unui terapist Ayurveda. Și, desigur, înainte să o întreb cât avea să coste toată distracția asta.
Așa că am sunat-o înapoi.
- Plătesc eu intrarea, mă liniști ea.
Deși Kildy e dificilă, trebuie să recunosc că plătește întotdeauna biletele, asta și pentru că-și permite. Tatăl ei e regizor la Dreamworks, actuala ei mamă vitregă are propria ei companie de filme, iar mama ei naturală e câștigătoare a două Oscaruri. Kildy însăși e bogată – înainte să se apuce de jurnalism de investigație a jucat în patru filme, din care unul a avut cele mai mari încasări în anul respectiv, iar ea, inspirată, a optat pentru o parte din drepturile de autor în schimbul unui salariu fix.
Și cu toatea astea e angajata mea, deși cu banii pe care îi plătesc eu nu și-ar putea plăti nicio pedichiu-ră. Uneori încerc să contribui și eu la bilete, ca să- mi păstrez demnitatea. Dar închipuiți-vă, mediumul Charles Fred, actuala revelație a Hollywood-ului, te taxează cu două sute de dolari pe ședință.
Cu toatea astea, m-am ținut tare:
- Ochiul Scrutător va plăti biletele, am zis hotărât. Cât costă?
- Șapte sute cinzeci de persoană pentru seminarul de grup, mi-a răspuns. Sau cinci sute pentru o șe-dință de iluminare privată.
- Ok, atunci tu plătești intrarea.
- Minunat. Nu uita să aduci camera Sony.
- Nu o vrei pe cea mică? am întrebat contrariat. De obicei, la evenimentele astea, nu sunt permise aparatele de filmat sau de fotografiat – căci ar fi foarte ușor să descoperi cu ajutorul lor firele de la căștile din urechi și alte mijloace de comunicare de care se folosesc mediumurile. Camera mea Hasaka e îndeajuns de mică să o pot ascunde, fără prea mari bătăi de cap, de forțele de ordine.
- Nu, îmi răspunse, adu Sony-ul. Ne vedem sâmbătă, Rob. La revedere.
- Așteaptă, i-am zis, nu mi-ai spus cu ce se ocupă tipul ăsta.
- E o femeie. Vorbește cu spiritele. Vorbește cu un spirit numit Isis, mai spuse Kildy și închise din nou.
Am rămas destul de surprins. În general, nu ne prea pierdem vremea cu astfel de chestii. Cei care vorbesc cu spiritele nu mai sunt demult la modă. În momentul de față, mediumuri precum Charles Fred sau Yogy Magaputra și astfel de terapiști „senzoriali” (aromo-terapiști, sonic-terapiști, aura-terapiști, etc.) sunt considerate noile senzații.
În plus, era și o întreprindere frustrantă, pentru că nu puteai demonstra în niciun fel că acești șarlatani nu luau legătura cu un spirit decât dacă acesta era Abraham Lincoln (cum era cazul lui Randall Mars) sau Nefertiti (Hanh Nah). În astfel de cazuri îi puteai prinde cu fapte concrete, istorice: Nefertiti nu avusese o aventură cu Alexandru cel Mare, care nu se născuse decât o mie de ani mai târziu și nici nu putuse să fie vara Cleopatrei. Însă cei mai mulți intrau în legătură cu spiritele marilor preoți din Lemuria și nu se manifestau fizic.
Probabil că își învățaseră lecția de la spiritualiștii victorieni (care erau descoperiți destul de ușor, chiar și pentru acele timpuri) și de aceea la evenimentele lor nu aveai să găsești ectoplasme sau să auzi sunete produse de tot felul de instrumente fantomatice. De obicei, era o voce adâncă și răsunătoare, o combinație între vocea lui Obi-Wan Kenobi și cea a lui Basil Rathbone. Și cum se face oare că toate entitățile astea aveau accent britanic și vorbeau în engleza din Biblia Regelui James?
Și ce-i venise oare lui Kildy să cheltuie 1500 de dolari – corecție, 2250, ea asistase deja la un seminar – ca să mă ducă și pe mine la acest Isis? Probabil că mediumul ăsta descoperise un nou truc. Deja observasem niște anunțuri în care niște tipi spuneau că pot intra în legătură cu îngerii, dar Isis nu era nume de înger. O fi fost o entitate egipteană? Vreo zeiță?
continuarea în ediția tipărită
De obicei, când sună, Kildy mă copleșește cu tot felul de detalii. „Trebuie să asiști la operația asta este-tică, Rob. E făcută de un medium”, mi-a cerut ultima oară. „Specialitatea lui e liposucția, dar poți vedea tubul ieșindu-i din mânecă. Și asta nu e tot. Grăsimea pe care – vezi, Doamne – o scoate din pacient e de fapt chestia aia pe care o folo-sesc cei de la McDonald’s în milkshake. Se simte până și mirosul de vanilie! Nici un copil de cinci ani nu pune botu’ la așa ceva. Ca urmare, jumătate din tipele de la Hollywood sunt moarte după el. Trebuie, trebuie să scriem despre el, Rob!”
Ca întotdeauna, încerc să fac ceva să o ia mai încet: „Kildy – Kildy – Kildy!” până să aflu exact la ce anume se referă.
De data asta însă nu mi-a zis decât: „Seminarul începe la ora unu fix, la Beverly Hills Hilton. Ne întâlnim în parcare”, după care a închis, înainte să mai apuc să o întreb dacă aveam să asistăm la reprezentația unui medium specializat în animale de casă sau a unui terapist Ayurveda. Și, desigur, înainte să o întreb cât avea să coste toată distracția asta.
Așa că am sunat-o înapoi.
- Plătesc eu intrarea, mă liniști ea.
Deși Kildy e dificilă, trebuie să recunosc că plătește întotdeauna biletele, asta și pentru că-și permite. Tatăl ei e regizor la Dreamworks, actuala ei mamă vitregă are propria ei companie de filme, iar mama ei naturală e câștigătoare a două Oscaruri. Kildy însăși e bogată – înainte să se apuce de jurnalism de investigație a jucat în patru filme, din care unul a avut cele mai mari încasări în anul respectiv, iar ea, inspirată, a optat pentru o parte din drepturile de autor în schimbul unui salariu fix.
Și cu toatea astea e angajata mea, deși cu banii pe care îi plătesc eu nu și-ar putea plăti nicio pedichiu-ră. Uneori încerc să contribui și eu la bilete, ca să- mi păstrez demnitatea. Dar închipuiți-vă, mediumul Charles Fred, actuala revelație a Hollywood-ului, te taxează cu două sute de dolari pe ședință.
Cu toatea astea, m-am ținut tare:
- Ochiul Scrutător va plăti biletele, am zis hotărât. Cât costă?
- Șapte sute cinzeci de persoană pentru seminarul de grup, mi-a răspuns. Sau cinci sute pentru o șe-dință de iluminare privată.
- Ok, atunci tu plătești intrarea.
- Minunat. Nu uita să aduci camera Sony.
- Nu o vrei pe cea mică? am întrebat contrariat. De obicei, la evenimentele astea, nu sunt permise aparatele de filmat sau de fotografiat – căci ar fi foarte ușor să descoperi cu ajutorul lor firele de la căștile din urechi și alte mijloace de comunicare de care se folosesc mediumurile. Camera mea Hasaka e îndeajuns de mică să o pot ascunde, fără prea mari bătăi de cap, de forțele de ordine.
- Nu, îmi răspunse, adu Sony-ul. Ne vedem sâmbătă, Rob. La revedere.
- Așteaptă, i-am zis, nu mi-ai spus cu ce se ocupă tipul ăsta.
- E o femeie. Vorbește cu spiritele. Vorbește cu un spirit numit Isis, mai spuse Kildy și închise din nou.
Am rămas destul de surprins. În general, nu ne prea pierdem vremea cu astfel de chestii. Cei care vorbesc cu spiritele nu mai sunt demult la modă. În momentul de față, mediumuri precum Charles Fred sau Yogy Magaputra și astfel de terapiști „senzoriali” (aromo-terapiști, sonic-terapiști, aura-terapiști, etc.) sunt considerate noile senzații.
În plus, era și o întreprindere frustrantă, pentru că nu puteai demonstra în niciun fel că acești șarlatani nu luau legătura cu un spirit decât dacă acesta era Abraham Lincoln (cum era cazul lui Randall Mars) sau Nefertiti (Hanh Nah). În astfel de cazuri îi puteai prinde cu fapte concrete, istorice: Nefertiti nu avusese o aventură cu Alexandru cel Mare, care nu se născuse decât o mie de ani mai târziu și nici nu putuse să fie vara Cleopatrei. Însă cei mai mulți intrau în legătură cu spiritele marilor preoți din Lemuria și nu se manifestau fizic.
Probabil că își învățaseră lecția de la spiritualiștii victorieni (care erau descoperiți destul de ușor, chiar și pentru acele timpuri) și de aceea la evenimentele lor nu aveai să găsești ectoplasme sau să auzi sunete produse de tot felul de instrumente fantomatice. De obicei, era o voce adâncă și răsunătoare, o combinație între vocea lui Obi-Wan Kenobi și cea a lui Basil Rathbone. Și cum se face oare că toate entitățile astea aveau accent britanic și vorbeau în engleza din Biblia Regelui James?
Și ce-i venise oare lui Kildy să cheltuie 1500 de dolari – corecție, 2250, ea asistase deja la un seminar – ca să mă ducă și pe mine la acest Isis? Probabil că mediumul ăsta descoperise un nou truc. Deja observasem niște anunțuri în care niște tipi spuneau că pot intra în legătură cu îngerii, dar Isis nu era nume de înger. O fi fost o entitate egipteană? Vreo zeiță?
continuarea în ediția tipărită
1.Blandu Tudor
Nu as fi crezut ca o sa imi placa aceasta povestire totusi se pare ca ma a captivat dupa ce am parcurs prima pagina.Am vazut acu cativa ani un film ,marele Hudini, parca se numea, cei drept s-a sfarsit tragic , nemaivorbind de faptul ca au fost intamplari reale.In schimb nuvela de mai sus se termina , as zice in stilul caracterestic multor filme de fictiune americane, , lasand la atitudinea privitorului eventuala dezvoltae a firului narativ, creind si in mintea acestuia un mister la fel de mare...
