Colectia de povestiri sci-fi
Literatura stiintifico-fantastica
de Joe W. Haldeman,
- În seara aceasta vă vom arăta opt metode silențioase prin care puteți omorî un om. Tipul care ne spusese asta era un sergent care nu cred că era mai mare cu cinci ani decât mine. Ca atare, era imposibil să fi omorât pe cineva, nici fără zgomot, nici prin alte metode.
Cunoșteam deja opt metode de a ucide, deși majoritatea lor erau destul de zgomotoase. Mi-am îndreptat spatele și mi-am luat o expresie de atenție politicoasă, după care am adormit cu ochii deschiși. Toți cei prezenți au făcut la fel. Cu toții învățasem că la ultimele cursuri nu se preda nimic important.
M-a trezit proiectorul, așa că am urmărit un filmuleț despre „cele opt metode silențioase de a ucide”. După ce filmul s-a terminat, o fată din rândul din față a ridicat mâna. Sergentul îi dădu cuvântul și ea se ridică în picioare. Nu arăta rău, dar avea umerii și ceafa prea groase. Toată lumea ajunge așa dacă e nevoită să care permanent, timp de două luni, un pachet cu greutăți.
- Domnule – așa eram obligați să-i numim pe sergenți până la absolvire – vreau să vă spun că majoritatea metodelor prezentate în film mi se par puțin cam ... puțin cam prostești.
- De exemplu?
- Păi, hai să zicem metoda prin care trebuie să omori un om dintr-o singură lovitură la rinichi, cu o baionetă. La urma urmei, când a fost ultima oară când ați folosit o baionetă? Sau când ați văzut una? Și de ce să nu-l omori mai simplu, printr-o lovitură în moalele capului?
- Ar putea purta cască, răspunse cu bun simț sergentul.
- În plus, mă îndoiesc că Tauranii au rinichi.
Sergentul ridică din umeri.
- Probabil că nici nu au. Eram în 1997 și nimeni nu văzuse un Tauran; nu se găsise din ei decât un cromozom prăjit. Dar chimia corpului lor e asemănătoare cu a noastră, continuă el, și atunci trebuie să presupunem că sunt niște creaturi la fel de complexe ca noi. E imposibil să nu aibă puncte slabe. Nu trebuie decât să aflați care sunt. Acesta e lucrul cel mai important, spuse sergentul, arătând cu degetul spre ecran. De aceea au murit cei opt deținuți din filmul pe care tocmai vi l-am prezentat ... ca să învățați cum să îi ucideți pe Taurani și pentru a fi capabili să o faceți atât cu o armă laser, cât și cu un băț.
Fata se așeză, dar nu păru foarte convinsă de explicații.
- Mai sunt și alte întrebări?
Nimeni nu mai ridică mâna.
- OK! La cazarmă! Am sărit cu toții în picioare. Sergentul așteptă, răbdător.
- Du-te dracului, domnule! îi strigarăm.
- Mai tare!
- DU-TE DRACULUI, DOMNULE!
Una din metodele mai puțin inspirate ale armatei de a ne ridica moralul.
- Așa mai veniți de acasă. Nu uitați: mâine dimineață, înainte de răsărit, avem manevre. Trezirea va fi la 03.30, prima formațiune la 04.00. Cine nu e gata până la 03.40 pierde o tresă. Sunteți liberi.
Mi-am închis salopeta și am străbătut nămeții de zăpadă spre camera de relaxare, pentru o cană de lapte de soia și o țigară cu „iarbă”. Reușisem întotdeauna să mă descurc cu doar cinci sau șase ore de somn și acestea erau singurele momente în care puteam să fiu singur, în care puteam să scap de armată, cel puțin pentru o vreme. Timp de câteva minute am privit știrile. Încă o navă distrusă, în sectorul Aldebaran. Asta se întâmplase acum patru ani. Se formase o flotă de represiune, dar nu avea să ajungă acolo decât peste alți patru ani. Până atunci, Tauranii aveau să-și închidă fiecare portal de pe planetă.
În cazarmă luminile erau stinse și toată lumea dormea. Întreaga companie se resimțea de când ne întorsesem din cantonamentul de două luni de pe Lună. Mi-am aruncat hainele în dulap, am ve-rificat registrul și am aflat că eram repartizat în cabina 31. La naiba, nimerisem chiar sub radiator.
M-am strecurat printre perdele cât de încet am putut, astfel încât să nu-mi trezesc colegul de ca-bină. Nu puteam vedea cine e, dar nici nu îmi păsa prea mult. Mi-am tras pătura pe mine și am dat să adorm.
- Ai întârziat, Mandela! îmi spuse o voce răgușită de somn. Era Rogers.
- Scuze că te-am trezit, am șoptit.
- Nicio problemă. Se întoarse spre mine și mă îmbrățișă după metoda tip lingură. Fata era fierbinte și nu foarte musculoasă. Am mângâ-
ia-t-o scurt pe coapsă, ca un frate.
- Noapte bună, Rogers.
- Noapte bună, armăsarule! Îmi întoarse mângâierea, dar nu fu câtuși de puțin nevinovată.
Cum naiba de dădeam numai de femei obosite atunci când aveam chef și de cele iubărețe când eram rupt de oboseală? Vrând, nevrând, a trebuit să accept inevitabilul.
continuarea în ediția tipărită
