Colectia de povestiri sci-fi

A absolvit dreptul în Massachusetts şi locuieşte în Medford, Massachusetts. Pasionat de legile fiscale şi programare în Lisp, visează să scrie o operă speculativă, unde cele două să se combine. A scris prima sa povestire în 2002. De atunci a mai produs câteva short stories, primite cu aplauze de lumea SF-ului. Aici, o femeie care face păpuşi vorbitoare descoperă pe pielea ei că programarea este făcută pe mai multe nivele şi nu numai la roboţi.

Pentru că asistenta e în cameră şi se uită la mine, am voie să mă îmbrac singură şi să mă pregătesc pentru Brad. Trag pe mine o pereche veche de jeanşi şi un pulover pe gît. Am slăbit aşa de mult, că blugii de abia mi se ţin de şolduri.
- Hai să petrecem week-end-ul în Salem, îmi spune Brad, în timp ce mă conduce afară din spital, înconjurându-mi protector talia cu mâna. Doar noi doi.
Aştept în maşină cît dr. West vorbeşte cu Brad în faţa uşii spitalului. Nu trebuie să o aud ca să ştiu ce îi spune. „Fii sigur că îşi ia Oxetina la fiecare patru ore. Nu o lăsa singură absolut deloc”. Brad conduce cu grijă, atingând uşor pedalele, cam la fel ca atunci cînd eram însărcinată cu Aimee. Traficul e lejer, iar imaginea pe autostradă e ca într-o carte poştală. Oxetina relaxează muşchii din jurul gurii şi, în oglinda pasagerului, văd că am pe faţă un zîmbet de parcă ar urma să fiu beatificată.
-Te iubesc.
O spune încet, ca întotdeauna, ca sunetul unei bătăi de inimă sau al unei respiraţii. Aştept câteva secunde. Mă imaginez deschizând portiera şi aruncîndu-mă pe autostradă, dar evident că nu fac asta. Nici măcar pe mine nu mă mai pot surprinde.
- Şi eu te iubesc. Mă uit la el cînd o spun, la fel ca întotdeauna, de parcă acesta ar fi răspunsul la cine ştie ce întrebare. Se uită la mine, zâmbeşte şi îşi întoarce ochii la şosea.
Pentru el, asta înseamnă că toate s-au întors la normal, că vorbeşte cu aceeaşi femeie pe care o ştie de atâţia ani, rutina cea de toate zilele. Suntem doar un cuplu de turişti din Boston, într-o mini-ieşire de week-end, micul dejun în pat, vizitat muzee, spus aceleaşi glume vechi.
E un algoritm pentru dragoste.
Îmi vine să urlu.

***

Prima păpuşă pe care am proiectat-o, se numea Laura. Clever Laura. Avea păr şaten şi ochi albaştri, încheieturi complet articulate, 20 de motoare, un sintetizator vocal în gât, două camere video ascunse în nasturii de la bluză, senzori termici şi de mişcare şi un microfon în spatele nasului. Nimic nu era tehnologie de ultimă oră, iar softul pe care l-am folosit era vechi de 20 de ani. Dar tot eram foarte mândră de munca mea. Se vindea cu cincizeci de dolari. Compania „Not Your Average Toy” nu putea să facă faţă comenzilor, deşi mai erau trei luni pănă la Crăciun. Brad, managerul general, s-a dus la CNN şi MSNBC şi TTV şi la restul literelor din alfabet până când şi aerul era saturat de Laura.
M-am dus să dau interviuri şi să fac demo-uri pentru că, şeful de la Marketing mi-a explicat, arătam ca o mamă (deşi încă nu eram) şi (asta nu a spus, dar mă pricep să citesc printre rânduri) eram blondă şi drăguţă. Faptul că eram designerul Laurei venea abia la urmă.
Prima demonstraţie am făcut-o în faţa unei echipe TV din Hong Kong. Brad voia să mă obişnuiesc întâi cu camerele şi abia după aia să mă arunce în emisiunile matinale. Am stat deoparte, în timp ce Cindy, prezentatoarea, intervieva directorul unei companii care făcea aparate de măsurat umezeala. Nu dormisem de 48 de ore. Eram aşa de nervoasă, că am adus şase Laura cu mine, în caz că cinci se hotărau să se strice. Apoi Brad s-a întors la mine şi m-a întrebat:
- La ce crezi că folosesc aparatele de măsurat umezeala?
Nu-l ştiam pe Brad aşa de bine, eram la 'Not Your Average Toy' de mai puţin de un an. Flecărisem de câteva ori, doar profesional. Părea serios, ambiţios, genul de tip pe care ţi-l imaginai pornind propria companie când încă era în liceu – să supervizeze notele colegilor, probabil. Nu eram sigură de ce mă întreba de aparatele alea. Încerca să vadă dacă nu sunt prea nervoasă?                
- Nu ştiu. Pentru gătit, poate?
- Poate, a zis el. Oricum, numele sună puţin murdar.
Era aşa de neaşteptat, venind de la el, că pentru un moment m-am gândit că vorbeşte serios. Apoi a zâmbit şi eu am râs. Îmi era tare greu să rămân serioasă cât îmi aşteptam rândul, şi nu am mai fost nervoasă deloc. Brad şi prezentatoarea au povestit o vreme despre misiune companiei („jucării neobişnuite pentru copii neobişnuiţi”) şi cum i-a venit lui Brad ideea cu Laura.